Suspiciuni la Moscova faţă de planurile României în Balcani

Documentele descoperite recent în arhivele din România, Federaţia Rusă şi Bulgaria, precum şi volumele şi studiile apărute în cele două ţări evidenţiază atenţia aparte pe care Moscova o acorda la începutul anilor '70 ai secolului trecut intensificării acţiunilor de politică externă a României în zona Balcanilor. Semnificativă în acest sens este nota elaborată la 29 octombrie 1970 de către cercetătorii de la Institutul de economie a sistemului socialist al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., intitulată „Rolul şi locul României în relaţiile reciproce ale statelor balcanice” în care autorii remarcă faptul că România era „cel mai activ propagandist al colaborării balcanice”[1].

În acest sens, sunt evocate iniţiativele României din anii 1957-1959, sprijinite la vremea respectivă de Uniunea Sovietică, în vederea extinderii colaborării între statele balcanice, soluţionării problemelor diver-gente pe cale paşnică, renunţării reciproce la actele de agresiune, transformării Peninsulei balcanice într-o zonă lipsită de arme nucleare. Autorii nu omit să sublinieze faptul că atenţia deosebită acordată de România problemelor bal-canice era „strâns legată de cursul politicii externe, deosebit faţă de Uniunea Sovietică”[2].

„Colaborarea strânsă cu vecinii săi şi, posibil, o oarecare alianţă balcanică per-fectată în cadrul căreia România să joace un rol predominant – se menţionează în notă – pot asigura României sprijin în opoziţia acesteia faţă de Uniunea Sovietică şi alte state membre ale Tratatului de la Varşovia”[3]. În legătură cu aceasta, se atrage atenţia asupra posibilităţii afirmării unei „oarecări poziţii” a României în anul 1975, în momentul prelungirii valabilităţii Tratatului de la Varşovia. „În promovarea cursului său într-o măsură însemnată naţionalist-continuă cercetătorii ruşi – România contează pe întărirea relaţiilor bilaterale cu acele ţări cu care aceasta se situează pe poziţii comune (şi în acelaşi timp deosebite de celelalte ţări ale Tratatului de la Varşovia) în problemele de politică externă. În acest context, sunt amintite relaţiile bune ale României cu Iugoslavia şi Albania, precum şi cu China. În privinţa relaţiilor bilaterale cu Bulgaria, membră a C.A.E.R. şi a Tratatului de la Varşovia, autorii notei remarcă absenţa vreunor probleme spinoase dintre ele de natură să le complice. „Este îndoielnic – scriu aceştia – că problema legată de Dobrogea de Sud poate constitui un motiv al acutizării relaţiilor dintre cele două ţări”[4].

Autorii constată, totodată, o îmbună-tăţire a relaţiilor româno-sovietice, expri-mată în semnarea noului Tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală româno-sovietic (7 iulie 1970), după „unele complicaţii” în relaţiile dintre cele douăţări, menţionând,în acest sens, „reacţia negativă” la acţiunea celor celor cinci ţări socialiste în Cehoslovacia, în anul 1968 şi „ivitarea vădit demonstrativă a lui R.Nixon în România şi întâlnirea subliniat amicală a preşedintelui american”[5].

„Luând în considerare apariţia unei serii de tendinţe negative în politica externă a României – scriu cercetătorii ruşi – Uniunea Sovietică este interesată în întărirea relaţiilor dintre cele două ţări, ceea ce va oferi posibilitatea neutralizării şi, în perspectivă, înlăturării evoluţiei în continuare a acestor tendinţe”. Aceştia disting o serie de probleme politice de natură să frâneze relaţiile sovieto-române: „unele trăsături ale cursului politicii ex-terne a României, pretenţiile acesteia la rolul de arbitru în soluţionarea problemelor internaţionale” curs caracterizat, în opinia lor, de: „legăturile strânse...cu China, apecierea pozitivă a politicii interne şi externe a conducerii chineze; „extinderea relaţiilor cu Albania”; „poziţia deosebită în problemele dezarmării”, „diferitele re-zerve la semnarea şi ratificarea Tratatului de neproliferare a armelor nucleare”; „propunerile româneşti de la Geneva (în primăvara anului 1970) privind inter-zicerea efectuării de manevre militare pe teritoriile altor state ”; „poziţia deosebită de celelalte ţări ale Tratatului de la Varşovia în privinţa Israelului”[6].

„Având în vedere actuala situaţie economică complicată şi imposibilitatea practică (din cauza datoriei mari faţă de Occident) a extinderii în continuare a relaţiilor economice cu ţările capitaliste – notează în mod corect autorii notei – există temeiuri să se considere că conducerea română tinde spre lărgirea colaborării economice cu Uniunea Sovietică, fără a renunţa, în acelaşi timp, la poziţiile proprii în domeniul politicii externe”[7].

„Politica balcanică a României-constată în finalul notei autorii acesteia-constituie o parte componentă a cursului său general de politică externă, a cărui esenţă constă în tactica manevrării în scopul transpunerii în viaţă a concepţiei ei aparte, într-o măsură însemnată, na-ţionaliste”[8].

Având în vedere faptul că la data respectivă multe proiecte de colaboare în zona balcanică, inclusiv cele avansate de România conţineau, în opinia cercetătorilor ruşi „unele elemente de opoziţie” faţă de U.R.S.S., aceştia socoteau oportună acor-darea de către Uniunea Sovietică a unui sprijin politic dezvoltării colaborării bal-canice, doar în promovarea ideii creării unei zone lipsite de arma atomică în Balcani. Se sugera, de asemenea, spriji-nirea extinderii colaborării economice şi tehnico-ştiinţifice româno-bulgare, ceea ce, în opinia autorilor notei, oferea Uniunii Sovietice posibilitatea de a exercita „o influenţă indirectă” asupra întregii regiuni[9]. În ceea ce priveşte perspectiva raporturilor dintre Uniunea Sovietică şi România, se recomanda elaborarea de către organele statale sovietice a unui program complex de colaborare politică şi economică, a unei strategii de cooperare şi specializare, atrăgându-se atenţia că ab-senţa unui asemenea program va îngreuna influenţa Uniunii Sovietice asupra României, „inclusiv asupra politicii sale în regiunea balcanica”[10].

Peste doi ani, o iniţiativă a României vizând întărirea colaborării dintre ţările balcanice a generat rezerve serioase la Moscova, care vedea în aceasta intenţia creării unei alianţe balcanice.

La 31 iulie 1972, cu ocazia întâlnirii de la Ialta a conducătorilor unor partide comuniste şi muncitoreşti din ţările so-cialiste (ale Tratatului de la Varşovia şi R.P. Mongole), Nicolae Ceauşescu a pro-pus să se cadă de acord ca ţările socialiste din Balcani să acţioneze pentru a se ajunge la realizarea unei mai bune înţelegeri şi colaborări între ţările din această regiune[11].

Schimbul de păreri care a urmat a evidenţiat diferenţele de abordare a acestei problematici de către cei prezenţi. Referindu-se la expunerea lui Ceauşescu, Todor Jivkov a fost de părere că nu erau întrunite condiţiile necesare pentru desfă-şurarea unor acţiuni general-balcanice. Liderul bulgar a subliniat, de asemenea, că problema privea nu numai ţările socialiste din Balcani, ci era o problemă a tuturor şi că o analiză „de pe poziţii de clasă” a situaţiei din Balcani indica faptul că nu erau întrunite condiţiile necesare pentru o întâlnire general-balcanică. În acest sens a menţionat că întrucât Albania desfăşura o „campanie duşmănoasă” împotriva Uniunii Sovietice şi a Bulgariei, ţara sa nu putea lua parte la o întâlnire balcanică[12] .Todor Jivkov s-a referit, de asemenea, la politica Greciei şi a Turciei, la conducerea cărora se aflau „junte militare”, care beneficiau de sprijinul S.U.A. Nu a omis să aducă în discuţie că din partea S.U.A. şi a altor ţări erau întreprinse acţiuni „de influenţare masivă” asupra ţărilor balcanice[13]. „De aceea – a continuat Jivkov – este necesar să ne punem de acord asupra modului cum vom acţiona şi încotro vom merge, dacă vom duce lupta împotriva pătrunderii americane în Balcani. Numai aşa privim noi problema aceasta”[14]. Fără a respinge ideea colaborării balcanice, liderul bulgar a pledat pentru dezvoltarea colaborării bilaterale între statele din această zonă.

Documentele introduse recent în circuitul ştiinţific de către istoricul bulgar Jordan Baev vin să descifreze poziţia lui Brejnev şi a altor lideri ai statelor parti-cipante la Tratatul de la Varşovia faţă de România. Aflăm acum că la 2 august 1971, la Ialta avusese loc o întâlnire a con-ducătorilor ţărilor socialiste, la care România nu fusese invitată, în cadrul căreia, printre alte probleme, fuseseră examinate şi divergenţele cu liderul român, Nicolae Ceauşescu. Baev notează că după întoarcerea din Ialta, Jivkov i-a informat pe colegii săi din Biroul Politic despre „teama Moscovei că «alintându-se între ei şi cu China», Iugoslavia, România şi Albania ar putea forma un grup distinct în Balcani care ar putea slăbi legăturile din zona sudică a Pactului de la Varşovia şi s-ar putea transforma «în mod deschis sau secret» într-un bloc balcanic regional «bazat pe antisovietism». Din punctul de vedere al lui Brejnev, «Ceauşescu a mers prea departe», motiv pentru care pe agenda reuniunii au fost prevăzute discuţii serioase cu el, pentru a-i ajuta pe români «să realizeze că acţiunile lor sunt greşite şi periculoase»”[15] .

La rândul său, istoricul american Larry L. Wats explică în mare măsură rezervele serioase manifestate de liderul sovietic faţă de iniţiativele României. Acţiunile întreprinse de aceasta în zona balcanică la începutul anilor 70 îl deter-mină pe istoricul american să afirme că Bucureştiul a încercat refacerea în altă formă a Alianţei balcanice din perioada interbelică. „Iniţiativa Pactului balcanic – scrie L. Watts – includea România, Bulgaria, Grecia şi Turcia. În timp ce, public, Sofia a sprijinit-o, Jivkov şi spionajul bulgar au lucrat clandestin să o saboteze, la ordinul Moscovei”[16].

În opinia istoricului american, având sprijinul Moscovei pentru iniţiativa de creare a unei zone denuclearizate în Balcani, Bucureştiul a promovat apoi cooperarea în această zonă „separat de iniţiativa sponsorizată de Kremlin, cu scopul clar, dar nedeclarat, de a reduce influenţa sovietică în regiune”[17]. L. Watts notează, de asemenea, că „Bulgaria a fost desemnată la conducerea operaţiunilor secrete de blocare a eforturilor României în Balcani, iar Ungaria, stat nominal balcanic, a condus atacul împotriva con-ceptului în mass-media şi l-a ridiculizat în discuţiile private cu oficialităţile occi-dentale”[18].

L. Watts menţionează că în cadrul întâlnirii lui Leonid Brejnev cu „partenerii apropiaţi”, desfăşurată la 2 august 1971 în Crimeea, în absenţa lui Nicolae Ceauşescu, liderul român a fost supus unui atac concertat. Cu acest prilej, istoricul ame-rican citează declaraţia lui Leonid Brejnev: „Ceauşescu a mers prea departe. El con-duce lupta împotriva noastră şi reprezintă obstrucţia fundamentală în calea liniei noastre... Noi am avut răbdare în privinţa comportamentului României. Trebuie să încercăm [şi mai mult] să exercităm influenţă asupra evoluţiilor din interiorul ţării”[19].

La rândul lor, toţi ceilalţi conducători prezenţi la întâlnire s-au lansat într-o serie de atacuri la adresa politicii externe pro-movate de Nicolae Ceauşescu. Liderul ungar, János Kádár, a atribuit Bucureştiului rolul principal în formarea unei axe anti-sovietice şi anti-Pact, Beijng-Balcani[20], iar cel cehoslovac, Gustav Husak, s-a referit la „Blocul Beijing-Bucureşti-Tirana-Belgrad”. Conducătorul bulgar, Todor Jivkov – scrie L. Watts – al cărui serviciu de informaţii avea responsabi-litatea primară de a contracara mişcările României din Balcani, a spus că şi China prelua „ideea Pactului balcanic”[21]. Istoricul american îl citează, de asemenea, pe liderul bulgar, care a declarat: „Avem informaţii că Ceauşescu a organizat asta împreună cu chinezii. Interesele ameri-canilor şi ale chinezilor sunt în acord asupra acestei chestiuni [...]. Nu este nicio îndoială că nu vorbim despre un pact balcanic, ci mai degrabă despre un pact împotriva Tratatului de la Varşovia, cu un impuls antisovietic. România şi Iugoslavia cooperează în acest sens, dar nu este încă nimic finalizat”[22]. Todor Jivkov a ţinut, totodată, să precizeze că chinezii se bazează pe România, iar românii „sprijină politicile chinezeşti”, mai ales în Balcani”[23].

Larry Watts atrage atenţia asupra concluziei trase de Leonid Brejnev, în opinia căruia Pactul de la Varşovia trebuia să încerce să influenţeze politicile interne din România, luând în calcul că în România „există şi buni tovarăşi”, îndem-nându-i pe cei prezenţi să-şi folosească ambasadele de la Bucureşti şi alte contacte pentru a aborda şi recruta lideri mai rezonabili[24].

Informaţia furnizată de istoricul american este confirmată şi de cercetătorul rus Arutiun Ulunian, care notează că la nivelul conducerii sovietice se crease „o imagine fixă” cu privire la paşii întreprinşi de Bucureşti în planul politicii externe în regiunea Balcanilor, ca „încercări de son-dare a terenului în scopul creării sub egida R.P.C. a unei alianţe neoficiale politico-militare cu participarea Belgradului, la care putea adera, în opinia Kremlinului, şi Albania”[25]. Referindu-se la întâlnirea de la 2 august 1971 din Crimeea a condu-cătorilor de partid şi de stat ai Bulgariei, Cehoslovaciei, R.D.G., Mongoliei, Poloniei, Ungariei şi U.R.S.S., Ulunian notează că „temele balcanică, română şi iugoslavă erau ca importanţă egale celei «chineză» şi a Orientului Apropiat, iar în unele cazuri şi mai importante decât cele două din urmă pentru participanţi şi, înainte de toate, pentru U.R.S.S.” Cercetătorul rus eviden-ţiază faptul că în cadrul reuniunii s-a acordat o atenţie deosebită aspectului regional al politicii de apărare a Tratatului de la Varşovia pe direcţia Sud-Vest. Cel mai vocal dintre participanţi s-a dovedit a fi liderul bulgar, Todor Jivkov, care „din nou a abordat tema noului „Pact balcanic” şi s-a referit la încercările de mai mulţi ani ale României şi Iugoslaviei de a încheia un tratat între statele balcanice”. „Dorinţa părţii române – continuă istoricul rus – de a intensifica direcţia balcanică în politica sa externă şi paşii similari întreprinşi de conducerea iugoslavă erau considerate de Sofia drept «încercări ale iniţiatorilor încheierii unui asemenea tratat de a izola Bulgaria»”[26]. În opinia lui Ulunian, Sofia era interesată să sugereze schema presu-pusului bloc balcanic („axa” Beijing-Tirana-Belgrad-Bucureşti) Moscovei, „care se dovedea sensibilă la acţiunile Bucureştiului şi Belgradului”[27].

Din sublinierile cercetătorului rus, rezultă că la întâlnirea din 2 august 1971 discuţiile despre România au deţinut un loc important, vizând, în mod surprinzător o încercare de schimbare la nivelul con-ducerii P.C.R. în favoarea Moscovei. „Tactica adoptată la întâlnire – scrie Ulunian – consta în intensificarea acti-vităţii «cu cadrele de partid în scopul polarizării poziţiilor [lor]», neadmiterii izolării României ci, dimpotrivă, o «muncă» cât mai activă posibilă cu aceasta, precum şi extinderea contactelor cu organizaţiile obşteşti şi politice din România, întărirea legăturilor cu cadrele P.C.R. animate de sentimente interna-ţionaliste şi o colaborare cât mai strânsă cu Bucureştiul în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (OVD)”. „Planul de acţiune – continuă acesta – avea în vedere, pe de o parte, sondarea situaţiei în interiorul P.C.R. şi stabilirea de legături cu cei care nu împărtăşeau vederile lui Ceauşescu şi, în al doilea rând, conta pe legarea «strânsă» maximum posibil a României de Tratatul de la Varşovia”. Mai mult, pentru a fi mai explicit, Ulunian este de părere că deşi la reuniune nu s-au stabilit vreun fel de „măsuri extreme” în privinţa conducerii P.C.R., „logica planului alcătuit ne permite să spunem că în anumite circumstanţe propunerile făcute puteau deveni baza pentru pregătirea unor asemenea măsuri şi, în primul rând, sub forma unei răsturnări la vârf în Bucureşti, cu sprijin pe cadrele de partid cores-punzătoare”[28].

Acelaşi autor este de părere că acţiunile României în cadrul Tratatului de la Varşovia „provocau o preocupare serioasă a părţii sovietice şi a aliaţilor ei”, a căror apreciere la adresa poziţiei lui Ceauşescu era „extrem de reţinută şi critică”. În context, acesta scrie că în anul 1972 „«factorul românesc» în Blocul răsăritean a căpătat o deosebită însem-nătate în urma activităţii diplomatice a Bucureştiului în direcţiile balcanică şi chineză”[29]. În acest sens, aminteşte pro-punerea avansată în iulie 1972 de către Ceauşescu privind convocarea unei Con-ferinţe balcanice la nivel înalt, realizarea unei înţelegeri privind demilitarizarea peninsulei, dezvoltarea colaborării în toate domeniile, precum şi crearea unui orga-nism special care să răspundă de cola-borarea economică. „În această iniţiativă – notează Ulunian – se întrezărea dorinţa Bucureştiului de a realiza reducerea participării sale militare în cadrul OVD şi slăbirea practică în felul acesta a sectorului balcanic al teatrului de operaţiuni sud-vest al Pactului de la Varşovia, ceea ce era inacceptabil pentru partea bulgară, dar în principal pentru partea sovietică”. În direcţia chineză, continuă Ulunian, con-ducerea română „se manifesta, de asemenea, activ şi sprijiniea multe din tezele de politică externă ale Bejingului”[30].

Urmărind poziţia României în Balcani, Ulunian evidenţiază suspiciunea manifestată de Moscova faţă de acţiunile întreprinse de România şi Iugoslavia în această zonă, motiv pentru care încuraja aspiraţiile deschise ale Bulgariei de a-şi asigura rolul de lider în regiunea Balcanilor. „Kremlinul – scrie acesta – se temea serios de trecerea întregii Peninsule Balcanice sub influenţa forţelor regionale care puteau începe să acţioneze într-o direcţie ce ieşea de sub controlul ei şi să realizeze colaborarea atât în cadrul unei formaţiuni organizate, cât şi a unui bloc neoficial”. „Cea mai mare îngrijorare – conchide acestea – provoca poziţia României, a cărei conducere promova un curs aparte în cadrul ODV, precum şi, în general, pe arena internaţională”[31].

Sesizând rezervele manifestate faţă de ideile şi propunerile sale vizând întărirea colaborării statelor balcanice, Nicolae Ceauşescu a simţit nevoia să-i explice mai pe larg lui Brejnev esenţa propunerii sale, folosind în acest scop întâlnirea bilaterală din 1 august 1973 în Crimeea, după ce în zilele de 30-31 iulie participase la o reuniune a conducătorilor unor partide comuniste şi muncitoreşti din unele ţări socialiste organizată tot în Crimeea.

În acest sens, liderul român a declarat că a rămas cu impresia că „mulţi tovarăşi sovietici nu au înţeles propunerea româ-nească”. „Sigur, a spus acest, este o impresie, noi însă trăim acolo, ne preo-cupăm mai mult şi este normal să facem acest lucru. În orice caz, a întreprinde anumiţi paşi nu ar face decât să servească politicii noastre generale”[32]. Nicolae Ceauşescu a subliniat, totodată, că partea română avea în vedere invitarea la această colaborare şi a altor state, numind, în primul rând, Uniunea Sovietică, dar şi S.U.A., având în vedere că americanii aveau dislocate pe teritoriile Greciei şi Turciei trupe şi baze militare. Înţelegând că interlocutorul său nu era pregătit pentru discutarea detaliată a acestei chestiuni, Nicolae Ceauşescu nu a mai insistat, amânând pentru mai târziu examinarea acesteia.

Abordarea acestei chestiuni l-a luat pe neaşteptate pe Brejnev, care a recunoscut că partea sovietică a avut „în general o poziţie negativă faţă de perspectiva creării unei societăţi balcanice”[33]. Acesta s-a ară-tat însă dispus să înţeleagă mai exact ideea urmărită de România, concepţia care stătea la baza ei. Nicolae Ceauşescu a explicat că propunerea sa avea în vedere întărirea colaborării statelor balcanice în domeniile protecţiei mediului înconjurător şi transporturilor. La nedumerirea exprimată de Brejnev în legătură cu atragerea la această colaborare a S.U.A., Nicolae Ceauşescu a precizat că S.U.A. au baze militare în Turcia şi Grecia. Răspunzând întrebării liderului sovietic în ce măsură aceasta va slăbi influenţa Statelor Unite, Nicolae Ceauşescu a explicat că în situaţia în care se va ajunge la discutarea pro-blemei trupelor militare şi a bazelor urmau să fie consultate şi Statele Unite, „cel puţin de Turcia şi Grecia”[34], adăugând că România şi Uniunea Sovietică sunt inte-resate în împiedicarea amplasării de arme atomice pe teritoriul acestor ţări.

Conştient de complexitatea proble-mei, liderul român a precizat că propu-nerea României necesita timp pentru examinare, subliniind că o îmbunătăţire continuă a colaborării ţărilor balcanice ar fi benefică. La întrebarea secretarului C.C. al P.C.U.S., K.F. Katuşev, prezent la discuţie, dacă partea română avea în vedere ca rezolvarea problemelor enunţate să fie realizată pe cale bilaterală, Nicolae Ceauşescu a menţionat că era avută în vedere şi o asemenea cale, dar că se putea ajunge la o conferinţă a statelor balcanice.

Ascultând cu atenţie explicaţiile oferite, Leonid Brejnev a afirmat că în pofida unor paşi întreprinşi, climatul din Europa nu era încă stabilizat pentru o asemenea colaborare. Extrem de rezervat faţă de ideea promovată de liderul român, a mărturisit că nu s-a gândit „deloc la această problemă – cum ar fi o organizaţie a statelor din Balcani – şi cu atât mai puţin la atragerea în aceasta a Statelor Unite”. „Este o problemă destul de profundă – a continuat Brejnev – care nu numai că slăbeşte atenţia de la esenţial, dar ne şi obligă să ne gândim la ce însemnă aceasta”[35]. La îndemnul lui Brejnev de se continua eforturile în direcţia creării unui climat de securitate şi colaborare în Europa, Nicolae Ceauşescu a răspuns: „Balcanii sunt în Europa”, ceea ce l-a determinat pe liderul sovietic să replice: „Dar noi nu suntem Balcanii şi nici America nu reprezintă Balcanii. Aşa că sunt multe gânduri aici. Vreau să vă spun numai că până acum am avut o atitudine negativă”[36]. În sprijinul declaraţiilor sale, Brejnev a precizat că în timpul vizitei în Iugoslavia, nici el, nici liderul iugoslav, Iosip Broz Tito, nu au discutat despre această problemă, „ca şi când nu ar exista”.

Pentru a fi şi mai explicit, Leonid Brejnev a afirmat că problema ridicată de Ceauşescu necesita o analiză atentă, pentru a vedea ce înseamnă, „pentru a da un răspuns argumentat”. „Viaţa – a conchis acesta – a arătat următoarea axiomă: orice unitate înseamnă o anumită alianţă. Ca răspuns la organizarea NATO a apărut pactul defensiv de la Varşovia. Când a apărut apoi Piaţa Comună a apărut C.A.E.R. Acum apare problema Balcanilor, se va crea o altă problemă”[37].

Brejnev a pledat pentru extinderea colaborării între ţările balcanice în plan bilateral, menită să creeze condiţii şi pentru o colaborare multilaterală, conclu-zionând că nu s-a pus până în acel moment problema unei uniuni balcanice şi, cu atât mai puţin, a atragerii Statelor Unite. „Este suficient – a încheiat acesta – că şi aşa au împânzit lumea. Sunt în Coreea, sunt şi în Vietnam”[38]. La remarca lui Ceauşescu că oricum S.U.A. sunt în Balcani, liderului sovietic nu i-a rămas decât să fie de acord cu această observaţie, ceea ce l-a determinat pe Ceauşescu să revină la ideea sa că important era să se limiteze prezenţa americană, începându-se cu împiedicarea amplasării în zona Balcanilor a armelor atomice.

Un asemenea răspuns era mai mult decât edificator pentru poziţia conducerii sovietice, care vedea în iniţiativa româ-nească încercarea de a crea o organizaţie nouă, la care se avea în vedere şi atragerea altor state din afara zonei Balcanilor, îndeosebi a S.U.A.

Politica României în Balcani a figurat şi pe agenda consultărilor dintre Nikolai Rodionov, locţiitor al ministrului sovietic de Externe, şi omologul său român, Constantin Oancea (Moscova, 29-30 iulie 1976). Referindu-se la această întâlnire, istoricul Ulunian subliniază opoziţia Moscovei faţă de crearea unor grupări regionale în Balcani ce puteau să scape controlul ei, motiv pentru care „se pro-nunţa împotriva înţelegerilor multilaterale, deoarece aceasta putea influenţa negativ asupra poziţiilor ei în Balcani şi să slăbească serios Pactul de la Varşovia, ducând la izolarea singurului ei aliat credincios în peninsulă-Bulgaria”. Pentru a evita un nou demers al Bucureştiului – continuă Ulunian – în discuţiile cu omologul său român, Rodionov „a declarat dreptul exclusiv al ţărilor peninsulei de a defini formatul colaborării, dar, pe de altă parte, a dat de înţeles că Kremlinul nu este interesat într-o asemenea evoluţie a acţiunilor care sub paravanul Actului Final să ducă la crearea de uniuni interstatale oficiale sau neoficiale”[39].

Ar. A. Ulunian scoate în evidenţă neîncrederea care exista între U.R.S.S. şi România în legătură cu colaborarea şi securitatea în zona Balcanilor. Referindu-se la aplicaţiile navale sovieto-bulgare la Marea Neagră (24-27 mai 1976), acesta notează că Nicolae Ceauşescu „a perceput cu îngrijorare intensificarea activităţii militare în regiunea Balcanilor, consi-derând-o drept o demonstraţie de forţă din partea U.R.S.S. faţă de Bucureşti”[40].

Este de notat că după convorbirea Ceauşescu-Brejnev din 1 august 1973, propunerea românească privind extinderea colaborării în Balcani nu a mai revenit un timp în convorbirile româno-sovietice.

Abia peste trei ani, când relaţiile româno-sovietice intraseră pe făgaşul unei normalizări, conducerea sovietică a sesizat momentul pentru a-şi declara opoziţia categorică faţă de propunerea românească privind intensificarea colaborării statelor balcanice, aducând în acest sens şi motivele rezervelor sale.

De data aceasta, iniţiativa discutării acestei probleme a revenit părţii sovietice. În cadrul întâlnirii din 3 august 1976 din Crimeea cu Nicolae Ceauşescu, Leonid Brejnev a declarat tranşant că „punerea problemei unei uniuni sau alianţe balcanice nu are nici o bază solidă”[41]. Liderul sovietic s-a simţit dator să precizeze că statele din zona balcanică aparţin unor alianţe militare diferite şi că în aceste împrejurări „o asemenea uniune nu se justifică”[42].

În faţa unei asemenea atitudini, Nicolae Ceauşescu i-a explicat interlocu-torului său că problema nu trebuie abordată în acest mod şi că „nimeni nu pune problema unei uniuni balcanice” şi că „acest lucru ar fi cu totul nerealist”. Liderul român a subliniat, totodată, că îmbunătăţirea relaţiilor şi dezvoltarea colaborării dintre ţările balcanice erau nu numai în interesul ţărilor din Balcani, ci şi al ţărilor socialiste, inclusiv al Uniunii Sovietice. În acest sens, a menţionat, de exemplu, că problema transporturilor între ţările din Balcani şi-ar fi putut găsi rezolvarea printr-o colaborare mai bună între ţările din zonă. „Practic – declara Ceauşescu- nu putem asigura transporturile pe măsura necesităţilor nici prin Bulgaria, nici prin România, nici prin Turcia, nici prin Grecia sau Iugoslavia”. A adăugat, de asemenea, că o asemenea colaborare ar fi fost de natură să mobilizeze opinia publică din Grecia şi Turcia împotriva blocului NATO, ceea ce ar fi putut fi considerat un lucru pozitiv[43].

Profund surprins de interpretarea dată de conducerea sovietică iniţiativelor României în Balcani, Nicolae Ceauşescu, a subliniat din nou: „În general, România nu este pentru nicio uniune şi cu atât mai puţin pentru o uniune balcanică, dar îmbunătăţirea relaţiilor şi a colaborării între ţările balcanice considerăm că ar fi necesară. Aceasta ar servi şi cauzei destinderii şi securităţii în Europa. Personal – a conchis acesta – nu sunt pentru crearea unei uniuni a statelor balcanice nici acum şi nici atunci când Grecia şi Turcia vor fi şi ele ţări socialiste”[44].

Din dorinţa de a se face cât mai clar înţeles, Nicolae Ceauşescu a evidenţiat avantajele colaborării în Balcani în do-meniul transporturilor, energiei electrice, combaterii poluării, precum şi în alte domenii de interes reciproc.

La observaţia lui Brejnev că interesul prioritar al ţărilor socialiste este slăbirea legăturilor Greciei şi Turciei cu NATO, Nicolae Ceauşescu a precizat că pentru atingerea acestui scop era necesară îmbunătăţirea relaţiilor ţărilor socialiste cu cele două ţări şi câştigarea încrederii acestora.

Argumentele oferite de liderul român, perfect logice, nu au fost de natură să-l convingă pe Leonid Brejnev, care a socotit lipsită de perspectivă constituirea unui organism de colaborare închis, fiind preferabilă colaborarea bilaterală. „Dacă se merge pe ideea unei organizaţii regionale separate, pur balcanice, desprinse de celelalte ţări- a spus liderul sovietic –aceasta nu ar fi realist”, iar construirea colaborării numai pe baza atragerii Greciei şi Turciei „nu ar corespunde intereselor ţărilor socialiste”[45] şi că importantă era limitarea „amestecului imperialist al NATO în Grecia şi Turcia”[46]. În opinia liderului sovietic, colaborarea în Balcani trebuia să fie deschisă şi pentru parti-ciparea celorlalte ţări socialiste din afara Balcanilor, idee acceptată de Nicolae Ceauşescu, care a precizat că problema în sine necesita o discuţie mai amplă. Era limpede că partea sovietică nu accepta ideea vreunei încercări de îndepărtare a U.R.S.S. de această zonă.

Fără a se lăsa descurajat de lipsa de interes a interlocutorului pentru conti-nuarea discuţiei pe această temă, liderul român s-a simţit, în final, obligat să reafir-me opinia că problema ridicată de el nu a fost bine înţeleasă. El a fost de acord cu necesitatea luptei „pentru desprinderea Greciei şi Turciei din NATO, atrăgând însă atenţia că acest lucru nu era realist până la desfiinţarea celor două blocuri militare din Europa. Ceauşescu a subliniat, totodată, că pentru transformarea Balcanilor într-o zonă a păcii trebuiau îmbunătăţite continuu relaţiile cu Grecia şi Turcia, inclusiv în domeniul economic. „ Este clar – a conchis acesta – că nu putem să discutăm despre desfiinţarea blocurilor militare numai în Balcani, dar putem discuta despre îmbunătăţirea colaborării în domenii unde există interese comune. Aceasta nu înseamnă o uniune a ţărilor balcanice, ci soluţionarea unor probleme între ţări ve-cine, care, evident, au asemenea pro-bleme”[47]. Pentru a sublinia caracterul des-chis al iniţiativei sale, Nicolae Ceauşescu a informat că partea română a transmis şi Ungariei şi Austriei propunerea de a participa cu investiţii la rezolvarea proble-melor legate de dezvoltarea transportului pe Dunăre şi în Marea Neagră, inclusiv a porturilor maritime româneşti, precizând că nu fusese primit încă un răspuns din partea acestora.

Aceeaşi neîncredere sovieto-română a continuat să se manifeste şi în anii următori, fapt relevat de Ar.Ulunian, care evocă întâlnirea din 14 august 1978 dintre Leonid Brejnev şi Todor Jivkov, în cadrul căreia, printre alte probleme a figurat şi „tema românească”. Liderul sovietic i-a povestit lui Jivkov despre întâlnirea avută cu Ceauşescu la 7 august 1978, din care a reieşit nemulţumirea sa faţă de poziţia omologului român în privinţa relaţiilor României cu S.U.A., soluţionarea crizei din Orientul Apropiat. Din relatarea lui Brejnev a rezultat, de asemenea, opoziţia Moscovei faţă de crearea unei uniuni regionale a statelor balcanice, considerată de Moscova drept „instrument de slăbire a influenţei blocului de la Varşovia în Peninsula Balcanică în interesul celor trei principali iniţiatori ai acestui proiect- România, Iugoslavia şi Grecia”. Ulunian menţionează, de asemenea, că Brejnev i-a vorbit lui Jivkov despre greutăţile create de o asemenea abordare de către partea română a colaborării balcanice şi pentru Bulgaria însăşi, precum şi despre contra-dicţiile bulgaro-iugoslave. „Moscova – scrie istoricul rus – dorea să-l folosească pe cel mai apropiat aliat pentru a exercita presiuni asupra Bucureştiului, despre care a declarat în timpul întâlnirii Brejnev personal, care l-a rugat pe interlocutor să vorbească cu Ceauşescu[48].

Documentul dat publicităţii de către istoricul bulgar Jordan Baev confirmă afirmaţiile istoricului rus, permiţându-ne să înţelegem mai bine esenţa nemulţumirilor liderului sovietic faţă de poziţia României: „Ştiu, Todor – se menţionează în nota de convorbire – că tu ai avut de mai multe ori prilejul de a vorbi direct şi franc cu Ceauşescu. Este evident că necesitatea unei asemenea influenţe este acum extrem de importantă, mai ales mă gândesc că, prin politica lor faţă de cooperarea bal-canică, românii creează complicaţii diplo-matice pentru Bulgaria. Când ei provoacă agitaţii asupra chestiunii stabilirii unei cooperări balcanice, o fac pur şi simplu dintr-un capriciu. Problema cooperării regionale în Balcani este văzută de români, ca şi de iugoslavi şi greci, ca o posibilitate de a reduce influenţa statelor Tratatului de la Varşovia în regiune. Aceasta este esenţa abordării lor... Noi trebuie să contracarăm în mod decisiv toate proiectele privind crearea unui grup balcanic autonom prin care să-şi promoveze «interesele lor particulare»”[49] .

Peste mai mult de o lună, în octombrie 1978, în cadrul convorbirilor de la Bucureşti dintre o delegaţie a P.C.R., condusă de Paul Niculescu-Mizil, membru al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., viceprim-ministru al Guvernului român, şi o delegaţie a P.C.U.S., condusă de Andrei Gromîko, membru al Biroului Politic al C.C. al P.C.U.S., ministrul Afacerilor Externe al U.R.S.S., a reapărut chestiunea colaborării balcanice.

Referindu-se la ideea avansată anterior de Nicolae Ceauşescu privind dezvoltarea colaborării statelor balcanice, inclusiv a creării unei zone denuclearizate în această parte a continentului, Andrei Gromîko a fost mult mai radical în expri-marea unei atitudini negative a conducerii sovietice. „Ca ţară care se învecinează nemijlocit cu această regiune– a spus Gromîko–Uniunea Sovietică nu poate să nu fie îngrijorată de intenţiile care se ivesc ici şi colo de a crea în Balcani o grupare izolată de state”, socotind că ideea consti-tuirii unor asemenea grupări avea scopul de a dezbina ţările socialiste[50].

În replică, conducătorul delegaţiei P.C.R. s-a arătat nedumerit de îngrijorarea manifestată de conducerea sovietică faţă de atenţia acordată de România colaborării dintre ţările balcanice şi măsurilor vizând transformarea Balcanilor într-o zonă de pace, înţelegere şi bună vecinătate, precum şi faţă de lichidarea în perspectivă a bazelor militare din ţările balcanice, înde-părtarea lor de graniţele U.R.S.S. Condu-cătorul delegaţiei P.C.R. a mărturisit că partea română ar fi fost satisfăcută dacă U.R.S.S. ar fi sprijinit eforturile sale privind crearea in Balcani a unei zone de pace şi vecinătate. Acesta a mărturisit că nu are cunoştinţă de ideea creării unei grupări de state în Balcani ca „o idee serioasă...,cât de cât şi viabilă” şi a exprimat dorinţa de a fi informat unde şi de către cine era promovată[51].

În faţa unei asemenea poziţii, care exprima clar faptul că României îi erau complet străine planurile de care o suspecta Moscova, Andrei Gromîko a socotit necesar să explice în mod deschis motivele de îngrijorare a părţii sovietice. Acesta a dezvăluit că în consultările cu partea sovietică şi din partea unor repre-zentanţi ai Turciei s-au auzit declaraţii de genul: „Este ceva straniu în jurul cola-borării balcanice”, lăsând să se înţeleagă că „cineva vrea să înjghebeze aici nişte grupări sau o grupare”[52]. Pentru a fi şi mai explicit, conducătorul delegaţiei P.C.U.S. a precizat că părţii sovietice îi sunt cunos-cute intenţiile şi starea de spirit a Chinei în această problemă. „Ne spune un stat nesocialist, ne spune Turcia, o participantă la NATO – a continuat Gromîko. Ea nu poate să exagereze importanţa acestei idei, nu are niciun sens pentru ea. De ce pune Turcia întrebarea? Interesele ei coincid cu interesele noastre. Ei, turcii, nu vor ca state care se află la mii de kilometri să aibă posibilitatea să pătrundă în Balcani sau undeva, în alte părţi”[53].

Ministrul sovietic de Externe a pre-cizat, totodată, că Uniunea Sovietică nu avea obiecţii împotriva colaborării statelor limitrofe zonei balcanice în diferite do-menii de interes comun. „Ceea ce ne îngrijorează pe noi şi nu numai pe noi–a continuat demnitarul sovietic– este ca sub steagul unei colaborări, cică, economice, sau alte forme de colaborare, să nu se înfăptuiască alte planuri”[54].

În finalul expunerii sale, Gromîko a rugat ca partea română să cumpănească şi să înţeleagă poziţia părţii sovietice.

Surprins de o asemenea abordare, conducătorul delegaţiei P.C.R. s-a simţit dator să explice, încă o dată, că viziunea României privind colaborarea în Balcani era departe de temerile exprimate de partea sovietică şi că în opinia României, în Balcani nu existau condiţii obiective pentru formarea unui bloc sau a unei grupări, sugerând ca partea sovietică să reflecteze asupra acestui lucru[55].

Chestiunea a fost examinată şi în convorbirea prilejuită de primirea, la 14 octombrie 1978, de către Nicolae Ceauşescu a delegaţiei P.C.U.S. Liderul român a precizat că România nu se gândea la problema creării vreunui bloc în Balcani şi, pentru a fi mai convingător, a amintit că în cadrul unei şedinţe a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. a spus în glumă: „Suntem într-un pact militar şi este suficient; nu mai avem nevoie de altul”, stârnind râsetele celor prezenţi[56].

Secretarul general al P.C.R. a explicat că prin propunerea sa, România nu se gândea la realizarea vreunui bloc în Balcani, ci la întărirea colaborării eco-nomice, ştiinţifice, culturale şi în alte domenii între ţările balcanice, care „să deschidă calea înlăturării bazelor NATO din Balcani”, amintind că nu cu mult timp în urmă fuseseră redeschise unele din aceste baze la frontiera cu Uniunea Sovietică. „Deci, – a conchis Nicolae Ceauşescu – problema aceasta, de a face ca în Balcani să nu existe baze militare, este în folosul nu numai al României şi al Uniunii Sovietice, ci în folosul tuturor ţărilor socialiste din această parte a lumii”. „Noi înţelegem – a continuat liderul român – că aceasta se va realiza în contextul general, că nu se poate soluţiona problema aceasta în Balcani până nu se va realiza în Europa”, adăugând că întărirea colaborării economice, ştiinţifice, culturale între ţările din Balcani putea crea o atmosferă de încredere şi ajuta la rezolvarea pro-blemelor[57].

În opinia noastră, explicaţiile clare oferite de cele două părţi în cadrul convorbirilor prilejuite de vizita în România, în octombrie 1978, a ministrului sovietic de Externe au fost de natură să scoată de pe agenda de lucru această problemă, în jurul căreia partea sovietică urzise timp de aproape şapte ani tot felul de scenarii lipsite de o bază reală.

Documentele studiate indică faptul că această chestiune nu a mai revenit în convorbirile româno-sovietice în anii următori. Rezervele manifestate de condu-cerea sovietică faţă de iniţiativa României, suspectată în mod eronat de încercarea de a crea un pact balcanic îndreptat împotriva U.R.S.S., erau complet nejustificate, de-monstrând starea de neîncredere faţă de conducătorul României. Acestea au fost de natură să descurajeze o acţiune notabilă, de perspectivă, urmărind dezvoltarea pe o bază multilaterală a colaborării în dome-niile transporturilor, energiei, protecţiei mediului ambiant între ţările balcanice, materializată abia în zilele noastre, într-un context internaţional complet schimbat.

După eşecul înregistrat, România fost nevoită să-şi limiteze demersurile doar la colaborarea în plan bilateral cu toate sta-tele balcanice pentru atingerea scopurilor sale în sfera economică, tehnico-ştiinţifică şi culturală, eliberarea acestei zone de baze militare şi transformarea ei într-o regiune denuclearizată.

Peste trei ani, pe agenda convorbirilor cu ministrul sovietic de Externe, Andrei Gromîko, aflat în vizită la Bucureşti în zilele de 2-3 decembrie 1981 s-au aflat probleme legate de crearea în Balcani a unei zone denuclearizate. Cu acest prilej, Nicolae Ceauşescu român a exprimat satisfacţia în legătură cu poziţia Uniunii Sovietice privind realizarea în Balcani a unei zone lipsită de arma nucleară.

Colaborarea pe această linie a continuat cu deosebită intensitate în timpul lui Mihail Gorbaciov, care s-a dovedit receptiv faţă de iniţiativele româneşti. În comunicatul comun publicat la încheierea vizitei prieteneşti la Moscova a lui Nicolae Ceauşescu (16 mai 1986), se menţionează că „U.R.S.S. apreciază pozitiv şi sprijină” propunerile României şi Bulgariei de transformare a Balcanilor într-o zonă liberă de arme nucleare şi chimice, apreciindu-se că realizarea unor astfel de zone în diferite regiuni ale Europei şi în lume „ar re-prezenta o contribuţie de mare însemnătate la cauza asigurării păcii şi securităţii internaţionale”[58].

În cuvântarea rostită la adunarea populară din Bucureşti consacrată prie-teniei româno-sovietice, prilejuită de vizita oficială a secretarului general al C.C. al P.C.U.S., Mihail Gorbaciov, în zilele de 25-27 mai 1987, Nicolae Ceauşescu a scos în evidenţă consecvenţa cu care România acţiona pentru dezvoltarea unei largi colaborări între ţările balcanice, pentru soluţionarea pe calea tratativelor a tuturor problemelor existente între unele din acestea, pentru transformarea Balcanilor într-o zonă a bunei vecinătăţi, a păcii şi colaborării, fără arme nucleare şi chimice, fără trupe şi baze militare. Acesta a subliniat, totodată, sprijinirea de către România a creării de zone denuclearizate în centrul şi nordul Europei, precum şi pe alte continente[59].

Ideea a fost reluată şi de Mihail Gorbaciov, care a precizat că traducerea în viaţă a ideilor transformării regiunii Balcanilor într-o zonă fără arme nucleare şi chimice permite popoarelor balcanice să se simtă în mai multă linişte. Acesta a amintit că România şi Bulgaria au făcut propuneri în acest sens, propuneri apre-ciate şi de alte state. În acest context, liderul sovietic a declarat că Uniunea Sovietică era gata „să prezinte garanţiile necesare privind neamplasarea şi nefolosirea în această zonă a armelor nucleare şi chimice” şi a subliniat necesitatea de a se merge şi mai departe „pentru izbăvirea Peninsulei Balcanice de orice trupe şi baze militare străine”. A exprimat disponibilitatea Uniunii Sovietice de a dezvolta, pe baza tradiţiilor „bogate existente”, colaborarea cu toate statele din zonă şi „a contribui pe toate căile la crearea unui climat sănătos şi stabil în Balcani”[60]. Cu acelaşi prilej, liderul so-vietic a evocat propunerea statelor Tratatului de la Varşovia privind blocarea, pe o perioadă de un an sau doi, a cheltuielilor militare ale statelor aparţinând celor două alianţe militare, propunere făcută la iniţiativa României, ca şi pro-punerile R.D.G. şi Cehoslovaciei privind crearea în Europa a unui coridor lipsit de arme nucleare, precum şi propunerea Poloniei vizând reducerea armamentelor şi întărirea încrederii în centrul continentului european.

Peste un an, ideea a fost reluată în timpul vizitei oficiale de prietenie în România a lui Andrei Gromîko, membru al Biroului Politic al C.C. al P.C.U.S., preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. În toastul rostit la dineul oferit în onoarea oaspetelui sovietic, Nicolae Ceauşescu a subliniat fermitatea cu care România acţiona pentru transformarea Balcanilor într-o zonă a păcii şi înţelegerii, fără arme nucleare şi chimice, fără trupe şi baze militare străine şi pentru organizarea unei conferinţe la nivel înalt a şefilor de stat şi de guverne din această regiune. Ideea a fost sprijinită şi de şeful statului sovietic, ceea ce a făcut posibilă men-ţionarea în comunicatul final al vizitei, semnat de Nicolae Ceauşescu şi Andrei Gromîko a poziţiei comune a celor două state într-o chestiune extrem de importantă pentru zona Balcanilor, căreia România i-a acordat în mod constant o atenţie aparte.

„Uniunea Sovietică-se sublinia în comunicatul comun – sprijină pe deplin iniţiativele şi eforturile României şi Bulgariei pentru transformarea Balcanilor într-o zonă a păcii, colaborării şi bunei vecinătăţi, liberă de arme nucleare şi chimice, fără baze militare şi trupe străine”. Se releva, toto-dată, „importanţa deosebită a continuării şi adâncirii dialogului bilateral şi multilateral dintre statele balcanice, la toate nivelurile, inclusiv la nivel înalt, în scopul întăririi păcii, încrederii şi colaborării în această regiune”[61].

Extras din volumul Sub lupa Moscovei. Politica externă a României în anii 1965-1989. Autor Vasile Buga. Volumul este în curs de pregătire în vederea publicării în cadrul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române

[1] AVP RF, Fond 125, op. 58, mp. 81, d. 4, f. 108.

[2] Pentru o imagine de ansamblu asupra activităţii României în zona Balcanilor, a se vedea Paraschiva Bădescu, România şi cooperarea balcanică în volumul România. Supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii războiului rece, vol. 4, Coordonator ambasador Nicolae Ecobescu, Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2014, p. 349-373.

[3] AVP RF, Fond 125, op. 58, mp. 81, d. 4, f. 109.

[4] Ibidem, f. 111.

[5] Ibidem, f. 117.

[6] Ibidem, f. 118.

[7] Ibidem, f. 119

[8] Ibidem, 121.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 80/1972, f. 82.

[12] Ibidem, f. 97.

[13] Ibidem, f. 98.

[14] Ibidem, f. 101.

[15] Paralell History Project on NATO and the Warshaw Pact, Brejnevs's Crimeea Meeting in the 1970's, Edited by Jordan Baev, august 2003, http://budgie3.ethz.ch/php/documents/collection_/texts/intro_baev.htm. Exprim gratitudinea mea domnului General Mihai Ionescu pentru amabilitatea de a-mi semnala acest document.

[16] Larry L. Wats, Fereşte-mă Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, Editura Rao, Bucureşti, 2011, p. 536.

[17] Ibidem, p. 530-537.

[18] Ibidem, p. 537.

[19] Ibidem, p. 542.

[20] Ibidem, p. 543.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem, p. 543-544.

[23] Ibidem, p. 544.

[24] Ibidem.

[25] Ar.A. Ulunian, Balkanskii «şcit soţializma». Oboronnaia politika Albanii, Bolgarii, Rumânii i Iugoslavii (seredina 50-h gg-1980g) («Scutul socialismului» balcanic. Politica de apărare a Albaniei, Bulgariei, României şi Iugoslaviei.(mijlocul anilor 50-anul 1980), Universitet Dmitria Pojarskogo, Moscova, 2013, p. 363.

[26] Ibidem, p. 456.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem, p. 457.

[29] Ibidem, p. 502.

[30] Ibidem, p. 503.

[31] Ibidem,p. 534.

[32] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 141/1973, f. 32.

[33] Ibidem, f. 33.

[34] Ibidem, f. 35.

[35] Ibidem, f. 36.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem, f. 37.

[38] Ibidem, f. 39.

[39]Ar.A. Ulunian, Balkanskii «şcit soţializma». Oboronnaia politika Albanii, Bolgarii, Rumânii i Iugoslavii (seredina 50-h gg-1980g) («Scutul socialismului» balcanic. Politica de apărare a Albaniei, Bulgariei, României şi Iugoslaviei.(mijlocul anilor 50-anul 1980), Universitet Dmitria Pojarskogo, Moscova, 2013, p. 619.

[40]Ibidem, p. 645.

[41] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 108/1976, f. 34.

[42] Ibidem, f. 34.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem, f. 35.

[45] Ibidem, f. 36-37.

[46] Ibidem, f. 37.

[47] Ibidem, f. 37-38.

[48] Ar.A. Ulunian, Balkanskii «şcit soţializma». Oboronnaia politika Albanii, Bolgarii, Rumânii i Iugoslavii (seredina 50-h gg-1980g) («Scutul socialismului» balcanic. Politica de apărare a Albaniei, Bulgariei, României şi Iugoslaviei.(mijlocul anilor 50-anul 1980), Universitet Dmitria Pojarskogo, Moscova, 2013, p. 747.

[49] Parallel History Project on NATO and the Warsaw Pact, Brezhnev's Crimea Meetings in the 1970's, Edited by Jordan Baev, August 2003; Arhiva Centrală de Stat, Sofia, Fond 1-B, dosar nr. 2499, p. 10, 21.

[50]A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 180/1978, f. 15.

[51] Ibidem, f. f. 52.

[52] Ibidem, f. 62.

[53] Ibidem.

[54]Ibidem.

[55] Ibidem, f. 74.

[56] Ibidem, f. 84.

[57] Ibidem.

[58] „Scînteia”, 17 mai 1986.

[59] „Scînteia”, 27 mai 1987.

[60] „Scînteia”, 27 mai 1986.

[61] „Scînteia”, 15 mai 1988.