Cui prodest?
Stephen F. Cohen, profesor la New York University și membru al Council on Foreign Relation, reputat specialist al istoriei Rusiei moderne, consideră că deja s-a intrat în scenariul real al unui nou Război Rece, declanșat de mai multă vreme, dar din ce în ce mai vizibil în contextul tensiunilor politice și diplo-matice dintre SUA și Federația Rusă, amplificate de războiul din Ucraina.
Fostul consilier al președintelui Bush senior este de părere că „problema“ Ucraina, criza politică din regiune, ca și luptele militare din zonă se constituie într-o confruntare latentă ce poate dura multă vreme, implicînd două mari puteri SUA și Rusia. Căci, astăzi, nemaiexistînd acorduri și tratate, norme și reglementări interna-ționale, situația din Ucraina s-a înrăutățit atât de mult încât, în orice moment, se poate lua în calcul un potențial război NATO-SUA-RUSIA. Acest conflict, aver-tizează istoricul S.F. Cohen, a fost alimentat și este în continuare susținut prin diverse dezinformări, diversiuni și un flux de știri contradictorii, în timp ce sancțiunile economice occidentale, stabi-lite fără luciditate politică și analize pertinente privind efectele acestora pe termen lung, au determinat o distanțare permanentă a Rusiei față de țările europene occidentale, dar și de SUA. S-a creat în aceste circumstanțe dificile, o stare de neîncredere, o teamă comună, chiar spectrul unui război iminent, prin insta-larea, în mai multe locații în Europa, a unor sisteme de apărare aeriană, prin exerciții militare terestre, aeriene și mari-time, ca și prin înzestrarea armatei cu arme și echipamente de ultimă generație, precum și prin difuzarea amenințării cu rachete nucleare.
În aceste condiții politice extrem de grave pentru pacea lumii, diplomația pre-ventivă, relațiile de colaborare și bună vecinătate, respectul reciproc, au fost înlocuite cu proiecte militare de anvergură, de distrugere totală a unor ținte identificate în țări membre UE și NATO. Există tot mai multe voci în spațiul public și politic din Europa, dar și din SUA, care reclamă o poziționare periculoasă și excesivă a unor guverne față de puterea de la Kiev, căreia i se acordă un sprijin exagerat, ce poate destabiliza raportul dintre statele bă-trânului continent, ca și cele dintre SUA și Federația Rusă, evidențiindu-se faptul că nu se apelează la alternative, la negocieri consistente, la discursuri pacifiste. Dim-potrivă, administrația americană, ca și Kievul, crede Cohen, au dezavuat acordul politic și militar de la Minsk, inițiat de cancelarul german Angela Merkel și președintele francez François Hollande și, în consecință, escaladarea războilui din Ucraina a devenit o realitate tragică. Mai mult decât atât, cererile unor lideri politici și militari americani de a trimite regimului Poroșenko arme în valoare de 3 miliarde de dolari, ca și drone și specialiști militari etc. devin o reală provocare a Moscovei care, oricând, în fața acestei noi realități conflictuale, ar fi gata să declanșeze o ripostă militară devastatoare într-o Europă șovăielnică și atât de divizată în chestiunea conflictului ucrainean. Este evidentă, în acest caz, și duplicitatea Washingtonului unde, în Camera Reprezentanților, la 23 martie a.c., doar 48 de membri din cei 435 au votat împotriva proiectului de a oferi arme Ucrainei.
De fapt, situația alarmantă din Ucraina, dar și din Europa, își are rădă-cinile în pasivitatea și indolența marilor puteri care, după 1990, nu au mai întreprins nimic în reglementarea acestui tip de relații cu Rusia post-sovietică. Este cunoscut faptul că la 7 iulie 1990, la Moscova, în prezența lui Gorbaciov, noii conducători ai statelor socialiste (Lech Wallesa, Havel, Iliescu) și-au exprimat hotărârea ca țările lor să iasă din Pactul de la Varșovia (Tratatul de prietenie, cooperare și asistență militară). Practic, cu ocazia acestei reuniuni la vârf s-a hotărât des-ființarea Tratatului de la Varșovia, fapt ce s-a realizat la 1 iulie 1991, la Praga.
În acest nou context al dezechilibrului binomului marilor puteri mondiale, SUA și-au asumat rolul de forță unică planetară, proclamat chiar de Bush senior: „Există o putere unică și predominantă – SUA“, de fosta Secretară de Stat din vremea lui Clinton, Madeleine Albright: „America este națiunea indispensabilă a lumii” ori de Obama, în 2014, la Academia Militară West Point: „SUA sunt și rămân singura națiune indispensabilă”.
Considerarea Rusiei post-sovietice ca o națiune învinsă, un fel de Germania și Japonia la sfârșitul celei de-a doua confla-grații mondiale, a iritat desigur Rusia care, prin acțiunile curajoase ale lui Gorbaciov, a acceptat implozia sistemului comunist, reunificarea celor două Germanii, des-ființarea Pactului de la Varșovia, renun-țarea la teoria marxistă a statului, dezideo-logizarea comunistă etc.
Mai mult decât atât, Rusia, după 1990, a asistat pasivă cum SUA își recon-solidează principalele obiective ca și com-portamentul de singură mare putere a lumii, dar și la limitarea constantă a balanței purterii celor două state în cadrul relațiilor internaționale. Chiar previziunile lui Henry Kissinger, consilierul pe pro-bleme de securitate națională și ulterior Secretar de Stat al SUA (1973-1977), că sistemul internațional se va transforma într-o lume multipolară, în cadrul căreia SUA vor deveni doar o putere alături de altele, vor fi anulate de noii actori politici de la Casa Albă, după încheierea Războiului Rece.
Este clar că o nouă ordine interna-țională și-a făcut apariția după 1990 și, indubitabil, scena internațională este spațiul mutărilor imprevizibile de forțe, fără un înțeles traductibil, nefuncționînd o „înțelegere comună a termenului de echi-libru”, cum afirmă Stefano Guzzini. Desigur că SUA nu și-au modificat radical poziția față de Rusia post-sovietică, rămânând fixată în teoria lui George Kennan, fost consilier al Ambsadei ame-ricane de la Moscova, cel care atrăgea atenția asupra URSS, subliniind că „ele-mentul principal al politicii Statelor Unite vis-a-vis de Uniunea Sovietică trebuie să fie o îndiguire pe termen lung, calmă dar fermă și vigilentă față de tendințele expansioniste ale Rusiei”. Este manifestul care a dus la declanșarea Războiului Rece, dar, din nefericire, politicienii actuali de la Washington nu au înțeles că acesta a luat sfârșit după căderea Zidului Berlinului și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul fostelor state socialiste.
NATO a tratat Rusia, imediat după 1990, ca pe un partener viabil, colaborând în planul securității euro-atlantice, prin crearea în 1997 a Consiliului Permanent întrunit NATO-Rusia și a Consiliului NATO-Rusia, în 2002, după ce, în 1988, intrase în vigoare Acordul Forțelor Nucleare Intermediare, ce obliga părțile semnatare să distrugă toate rachetele balis-tice și de croazieră cu raze de acțiune cuprinse între 500 și 5.500 de km. Dar expansiunea NATO în estul Europei și instalarea în unele țări fost socialiste a unor sisteme de apărare aeriană a nemulțumit Kremlinul care a declarat imediat că va reacționa la orice extindere a forțelor militare NATO în apropierea granițelor Rusiei, fiind o adevărată declarație de război total. Reacția Moscovei se bazează și pe faptul că fostele state membre ale Pactului de la Varșovia - Polonia, Ungaria, Republica Ceză - au aderat la NATO la 12 martie 1999, iar Bulgaria, România, Letonia, Lituania, Estonia, Slovacia și Slovenia – în martie 2004, situație defavorabilă Rusiei care se angajase să „creeze în Europa un spațiu de securitate și stabilitate, fără linii de viziune sau sfere de influență” și „să respecte suveranitatea, independența și integritatea teritorială a tuturor statelor și dreptul lor intrinsec de a-și alege căile pe care să-și asigure propria securitate”.
Schimbările istorice precum și cele de paradigmă politică și doctrinară nu au mai ținut cont de conceptul de paritate în relațiile ruso-americane, de asigurarea, în comun, a păcii și a securității reciproce în Europa, de recunoașterea sferelor de influență, ca și de un alt modus vivendi al aplanării și evitării conflictelor și a tensiunilor ce pot genera conflicte militare. Astăzi, mai mult ca oricând, prin inter-mediul NATO, consideră unii analiști politici, SUA își cere dreptul la deplina recunoaștere de singură putere mondială, în contextul unei crize profunde, de-clanșată „nu de victoria democrației oc-cidentale, ci de eșecul sovietic“, consideră Zahi Laidi, în lucrarea sa Le monde privé de sens.
Noul concept al NATO și remo-delarea Alianței după destrămarea fostei Uniuni Sovietice au determinat permutări succesive în abordarea problematicii prezervării păcii, stabilității și securității în Europa, fără să țină cont de precedentele înțelegeri cu Rusia în ceea ce privește existența unei zone de securitate la granițe, lipsa unor capacități militare și a unor forțe militare NATO în spații și teritorii din vecinătatea acesteia.
La aceste aspecte se mai adaugă și nemulțumirile Moscovei în legătură cu expansiunea excesivă a NATO, ce a deteriorat acțiunile diplomatice, ale coope-rării și negocierilor, ca și producerea de schimbări de tendințe și opțiuni în fostele țări ce au fost în componența URSS-ului, fiind îndemnate și susținute să adere la NATO.
Intervievat recent despre situația actuală din Ucraina, Noam Chomsky, cunoscutul lingvist și gânditor american, consideră că „ideea că Ucraina ar putea să se alăture alianței militare a Vestului ar fi inacceptabilă pentru aproape orice lider rus. Să ne întoarcem în anii 1990, când s-a prăbușit URSS. Gorbaciov a fost de acord să permită unificarea Germaniei. A fost o concesie remarcabilă, un quid pro quo: NATO nu se va extinde niciodată cu un centimetru spre Est.
Acestea au fost cuvintele folosite. Ce s-a întâmplat? NATO a intrat imediat în Germania de Est și apoi Clinton a extins NATO până la granițele Rusiei. Acum, noul guvern din Ucraina, guvernul creat după căderea celui precedent și parla-mentul au decis să se îndrepte către aderarea la NATO... Ideea este că apare o amenințare strategică la adresa Rusiei, la care orice lider al Rusiei va trebui să reacționeze. Este limpede.”
În același sens se pronunță și Gorbaciov, într-un interviu pentru Radio-televiziunea Elvețiană: „Nu mai avem nevoie de NATO... Noi ne-am debarasat de Pactul de la Varșovia! Dar NATO vrea să dovedească în continuare că a salvat lumea lor. Iar ei vor, la NATO, să facă în așa fel încât peste tot în toate teritoriile, să i se supună. Spun „pentru pace”. Dar, în fapt, vor să aibă o influență universală asupra politicii tuturor țărilor”.
Așadar, cui prodest acest conflict ucrainean într-o perioadă de profunde schimbări și speranțe istorice? Peste tot se clamează că era confruntării și a divizării în Europa este deja revolută. Însă oamenii politici uită repede ce au promis și angajamentele lor sunt fără conținut. Sunt concludente cele inserate în Carta de la Paris pentru o Nouă Europă, semnat la 21 noiembrie 1990, ignorate și căzute în desuetudine imediat după această dată: „Ne revine astăzi sarcina să realizăm speranțele și așteptările cu care popoarele noastre s-au hrănit timp de decenii: un angajament real în formarea democrației bazate pe drepturile omului și libertățile fundamentale, proiectate prin libertatea economică și justiție socială și o securitate egală pentru toate țările noastre.”
Vorbe, vorbe, vorbe!
Poate că, în absența unui adevărat inamic, UE ca și SUA vor renunța la mistificarea unei noi ordini internaționale, ca și la crepusculul unipolarității ameri-cane, iar în baza conceptului „de la Vladivostok la Vancouver“ se vor elimina diferențele dintre Est și Europa, dintre Europa și SUA, prin aplicarea unor strategii coerente de „europenizare” a vieții politice, ca rezultat al Tratatului de la Maastricht.
Și, de ce nu, un alt 1 iulie 1991, de data aceasta vizând NATO, ar fi posibil să rezolve, în totalitate sau într-o mare măsură , actualele tensiuni dintre Rusia-SUA-NATO, în condițiile în care țările membre ale UE dispun de reale capacități militare de apărare a securității și a democrației pe continentul nostru.
