„Rusia” intelectualilor europeni
Rusia reprezintă de mai bine de două secole un subiect atrăgător pentru intelectualii occidentalii. E şi firesc, de vreme ce Rusia a fost mereu o problemă internaţională. De ce contează ce spun intelectualii? Pentru că ei determină într-un fel sau altul opinia publică – mă încăpăţânez să cred asta. Mă feresc de generalizări dintru început. Mă limitez la a discuta succint doar câteva contribuţii din ultimii ani, traduse şi în limba română.
Prolificul autor de literatură cu subiect istoric Jean des Cars a scris o poveste cu ruşi, care începe înainte de anul 1000 şi se încheie cu „momentul marii iertări”, în 2008[1]. Recomand! Dar nu povestea m-a împins să scriu aici, ci cuvântul înainte, „În căutarea trecutului pierdut”. Era să spun că aici e vorba despre Rusia de azi. Dar nu, e Rusia de ieri sau de acum câteva zile, căci cartea a apărut în franţuzeşte în 2010. Sunt lucruri pe care le-au mai spus şi alţii, dar, acum, dat fiind felul scriiturii, mi se pare că ele au şansa să ajungă mai uşor la un public larg.
Deşi nu spune numai lucruri bune despre Rusia lui Putin, una peste alta des Cars creează o imagine nu neapărat bună, dar oricum mai bună decât cea a vesticilor care cred că „Putin este diavolul deghizat în autocrat”. Am citit de mai multe ori, pentru a fi sigur că nu-mi scapă antifraza. Nu cred să-mi fi scăpat. Azi, şochează, încă de pe prima pagină, opinia (repet, din 2010) că „expansionismul sovietic a dispărut ca şi Cortina de Fier. Putin nu este nici Molotov, nici Brejnev, după cum nu este nici stafia lui Stalin” (de Cars, 9). El a „început o muncă de titan […] pentru a readuce la viaţă statul rus” şi a reuşit: „se poate vorbi de o veritabilă restauraţie, ba chiar de o reconstrucţie a autorităţii publice” (de Cars, 12-13). În ceea ce priveşte politica externă, ea „poate părea brutală în ochii democraţiilor adormite de confortabila şi molatica viziune europeană care s-a strecurat în veşmintele învechite ale naţionalismului. Moscova îşi apără interesele. Putem înţelege acest lucru cercetând o hartă: vom avea o lecţie de geopolitică” (de Cars, 15). Bine, bine... Dar apărarea intereselor face ca acţiunile să nu mai poată fi considerate brutale? Înţeleg că scriitorul-istoric nu avea expe-rienţa Crimeea-Ucraina, dar Transnistria şi Georgia erau suficiente măcar pentru a îndemna la reţinere. Şi „după trezirea statului, urmează trezirea – mai surprin-zătoare – a patriei mamă”. Lui Putin i se recunoaşte „un curaj rar, fără precedent: cel care constă în a privi istoria în faţă. În bloc. Ce este bun şi ce este rău”. Acelaşi autor ne spune însă că Rusia actuală „nu mai ezită să amestece cu aceeaşi fervoare amintirile despre Rusia de dinainte de Revoluţie şi cele despre URSS”, citează din Putin, care cerea ca noua istorie „să-i facă pe tineri mândri de ţara lor” şi să se înceteze „să se mai impună ruşilor un sentiment de culpabilitate” (de Cars, 16-17). Vasăzică, ideea e de a privi întreaga istorie pentru a alege din ea tot ce cultivă impresia grandorii, fără nicio teamă de contradicţii. Reabilitarea cu pompă a familiei imperiale şi cea a lui Stalin pot sta bine la un loc. Churchill spunea (citat trunchiat chiar pe coperta cărţii lui de Cars) că „Rusia e o şaradă învăluită în mister în interiorul unei enigme”. Deşi recunosc asta, intelectualii occidentali au mereu impresia că pot pătrunde şarada, că pot privi Rusia în faţă, deşi chiar ei admit că Rusia nu are o faţă, nici măcar feţe, ci numai colţuri. Fraza „a apărut un adevăr: dacă Uniunea Sovietică era un sistem, Rusia rămâne o civilizaţie” (de Cars, 23) m-a trimis cu gândul la cea căreia Jean de Cars îi dedică lucrarea: Hélène Carrère d’Encausse, cel mai vechi, mai harnic şi mai priceput istoric al Rusiei din Europa actuală.
În cartea sa din 2010[2], venerabila cercetătoare se întreba dacă mai e cazul să ne temem de Rusia. Şi răspundea, dar nu prea clar. De fapt, se întreba dacă „în loc să ne temem de Rusia”, nu „ar fi timpul să încercăm să o înţelegem, să înţelegem că, împărţită între două lumi, această ţară imensă se identifică totuşi cu Europa şi că tot cu Europa vrea să-şi împartă în continuare destinul?”. Şi adăuga: „Aici ne revine şi nouă datoria de a contribui la clarificarea lucrurilor” (Carrère d’Encausse, 225). O dată în plus, istoria a contrazis previziunile (chiar dacă mascate în interogaţie) ale istoricului. Ne aflăm, mai degrabă, în faţa unei mostre de wishful thinking. Întrebarea importantă e: care noi? Noi, europenii? Sau noi, intelighenţia europeană? După cum am spus de la început, eu unul cred că totul tinde să se reducă la a doua variantă.
Intelighenţia a vorbit permanent despre o presupusă particularitate a Rusiei şi a ruşilor, despre faptul că la ei totul e la fel şi totuşi altfel, că „sufletul rus” e aşa şi pe dincolo (în general, în contradicţie cu amintirile românilor). Pentru asta, asam-blează colţişoare din tot ce pot percepe, învăluindu-le într-o aură de măreţie. Acest lucru convine de minune „Rusiei”, căci şi ea face acelaşi lucru. Aşa se arată şi propriilor cetăţeni şi celorlalţi. Vrea să fascineze cu orice: Ecaterina cea Mare şi Elena Lenina; Dostoievski şi Limonov; Borodin şi Vîsoţki, vodka şi matrioşka, vintage-uri ţariste şi sovietice. Toate sunt menite să creeze impresia că „Rusia e o civilizaţie”. La câte contradicţii se pun laolaltă, e greu să convingi. Dar nu contează... Alain Besançon[3] îl cita pe Putin, care la rândul său cita un poet de secol XIX: „În Rusia nu poți decât să crezi” (Besançon, 83). Tot el, surprindea, printr-un citat din Dostoievski ceea ce „Rusia” vrea să inducă: „Noi avem geniul tuturor popoarelor, dar avem în plus geniul rusesc; așadar, noi putem să vă înțelegem, în timp ce voi nu ne puteți înțelege” (Besançon, 81). Concluzia sa, în linia marchizului de Custine şi a lui Jules Michelet, e că, de fapt, civilizaţia rusă, aşa cum se prezintă, e un imens „palat al iluziilor şi al mirajelor” (Besançon, 143), dar... „Inteligența se rătăcește mai lesne când e mânată de simpatie” (Besançon, 144).
Besançon e poate cel mai cunoscut, dar nu singurul cu astfel de idei. Hélène Carrère d’Encausse o citează pe Lila Şevţova, care vorbeşte despre „pretenţia eronată” a Rusiei „de a oferi o civilizaţie alternativă la lumea occidentală”, pentru că, rupându-şi legătura cu cultura tradi-ţională, se află „într-un stadiu de civilizaţie nedefinit” (Carrère d’Encausse, 224). E un lucru observat de mult: oricât de sclipi-toare ar fi cultura rusă „înaltă”, rusul de rând, dincolo de propaganda care i se oferă, e vulnerabil în faţa culturii pop occi-dentale, mai atrăgătoare şi mai digerabilă.
Marea eroare a intelighenţiei europene preocupate de subiect vine tocmai din încercarea de a desluşi „Rusia”. Oare degeaba Andrei Pleşu numea „ruseşti”, marile întrebări fără răspuns[4]? A căuta răspunsul înseamnă a te îndepărta de realitate Am spus deja, jocul cu bucăţelele în căutarea unui tot merge mână în mână cu insidiosul soft power rusesc. Se cultivă fascinaţia europenilor faţă de „Rusia” şi bizara lor toleranţă faţă de acţiunile concrete ale Rusiei. Şi hai să zicem că „şarada” ar fi spartă… Cu ce ar ajuta asta la rezolvarea problemelor contemporane? Nu căutăm oare prea mult spiritul, când e vorba de chestiuni geopolitico-economice? Chiar considerate în termeni în termeni huntingtonieni (ca tensiuni sau conflicte între civilizaţii), violenţele pot fi gestionate altfel decât pragmatic?
În final, îndrăznesc să spun direct: (prea) mulţi s-a înşelat de-a lungul vremii, inclusiv nesecatul izvor de citate, Winston Churchill. După mine, marea minciună rusească e tocmai inducerea ideii că „Rusia” e o enigmă impenetrabilă. Rusia n-ar fi o enigmă dacă nu ar reuşi să convingă lumea că este. Atâta vreme cât ruşii sunt mândri de „enigma” lor, iar vesticii se chinuie să îi dea de cap, Kremlinul îşi pune în practică planurile pământeşti. Pot fi acuzat de conspira-ţionism. Nu-mi voi face din Alain Besançon un argumentum ad autoritatem. Mai notez doar că, la ora la care închei acest text, observ că prin America începe se spune că Putin încearcă să vândă lumii un fantasy[5]. Oare se va produce o schimbare a paradigmei de receptare?
[1] Jean des Cars, Saga dinastiei Romanov. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea, traducere de Ileana Cantuniari, Editura Corint, Bucureşti, 2014.
[2] Hélène Carrère d’Encausse, URSS a murit, trăiască Rusia!, traducere de Lucia Postelnicu Pop, Editura Artemis, Bucureşti, 2010.
[3] Alain Besançon, Sfânta Rusie, traducere din franceză de Vlad Russo, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013.
[4] Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 12.
[5] Vezi doar Leonid Bershitky, „Why Putin Treats Fantasy as History”, 11.05.2015 (http://www.bloombergview.com /articles/2015-05-11/why-putin-treats-fantasy-as-history) sau editorialul (asumat colectiv de redacţia New York Times) „The Fantasy Mr. Putin is selling”, 22.06.2016 (http://www.nytimes.com/2015/06/22/opinion/the-fantasy-mr-putin-is-selling.html?_r=0).
