Privire retrospectivă asupra „politicii externe primakoviene” „Strategia de contrabalansare a puter
Oricât de sus s-ar înălţa trunchiul statului acesta nu va supravieţui fără crengi, fără mlădiţe noi sau chiar fără alte trunchiuri paralele. Istoria ne-a demonstrat că dacă verticala puterii consideră că ţara nu are nevoie de nimeni, cu excepţia ei, atunci acest trunchi se preschimbă dintr-odată într-un stâlp de telegraf atacat de ciupercă şi deloc contemporan, adică unul mucegăit la propriu şi la figurat. Iar atunci când e vorba de politica externă, acest arhaism putred sare pur şi simplu în ochi mai mult decât orice altceva. (Piotr Ilinski)
Politica externă a lui
s-a dezvoltat în diferite perioade sub influenţa mai multor evenimente şi conjuncturi care s-au succedat pe plan internaţional. În acelaşi timp, ea a trebuit să facă faţă şi nevoilor stringente determi-nate de interesul naţional şi de securitatea statală. Aceşti doi factori cruciali au făcut ca politica externă a Rusiei să fie concepută atât prin preluarea elementelor tradiţionale cât şi prin introducerea unor elemente inovatoare, capabile să facă faţă unor situaţii reale şi să eficientizeze politica sa externă. Astfel, Rusia şi actuala sa politica externă reprezintă liantul dintre moştenirea Rusiei dinainte de Revoluţie, Uniunea Sovietică şi acele noi abordări de principiu, care au fost condiţionate de schimbările esenţiale survenite atât în Rusia cât şi pe plan internaţional în ultimele decenii.
Federaţia Rusă, imediat după dezmembrarea imperiului sovietic şi desfiinţarea Tratatului militar de la Varşovia, avea nevoie de un nou concept politic salvator, care să ofere o descriere complexă a mediului internaţional şi soluţii rapide ale problemelor în noua discon-tinuitate geopolitică. După părerea noastră, paradigma care răspundea acestor două deziderate a fost cea realistă. Începând cu anul 1993 realismul a făcut un progres intelectual considerabil câştigându-şi statutul de lider în mişcarea intelectuală din Rusia. Această concepţie s-a conturat în mod clar şi a devenit una dintre principalele soluţii care trebuiau adoptate ca o argumentare a politicii externe a Rusiei.
Adept al şcolii realiste, Evgheni Primakov a propus perspectiva „strategiei de contrabalansare a puterii SUA” în scopul transformării graduale a con-ceptului de lume unipolară către o lume multipolară[1]. Această perspectivă necesita integrarea fostelor republici sovietice sub conducerea Rusiei, cu asistenţa de rigoare din partea altor state puternice (China şi India), pentru a contrabalansa hegemonia americană.[2] Spre deosebire de Kozîrev, Primakov nu îşi făcea iluzii în ceea ce priveşte cursul prooccidental al politicii externe a predecesorului său şi nici în privinţa parteneriatului în orientarea poli-ticii externe, (ministrul de externe Kozîrev reprezenta politica la care s-a renunţat). Elţîn a dorit să schimbe vectorul politicii externe ruse anunţând că lumea trebuie să fie multipolară şi că Rusia nu va îngenunchea niciodată în faţa SUA.
Numirea lui Primakov[3] în funcţia de ministru de Externe a semnalat revenirea celei mai influente gândiri în politica externă a Rusiei, realismul, care a pus accent pe primatul statal şi statutul Rusiei de mare putere.[4] Revenirea realismului în discursul politic extern rus se datora, în mare parte, deciziei extinderii NATO către Est. În interiorul ţării, Rusia se confrunta cu provocarea războiului de secesiune din Cecenia, iar în exterior cu instabilitatea şi conflictele etnice din Republica Moldova, Asia Centrală şi Caucaz. Nu este mai puţin important faptul că Occidentul, chiar dacă într-o măsură mai mică, a recunoscut Rusia ca fiind parte integrantă, a tratat-o însă din ce în ce mai mult ca pe o potenţială ame-ninţare. Rusia, cu trecutul său imperialist şi autoritar şi cu prezentul său instabil politic, era adeseori percepută mai degrabă ca o sursă de ameninţare decât ca un partener strategic. „Realismul presupunea că respectul şi recunoaşterea pot veni doar din putere (strength), iar slăbiciunea nu este demnă de respect”.[5] Hotărârea de extindere a NATO, cu excluderea Rusiei din acest proces a întărit percepţia Rusiei că Occcidentul încearcă să profite de slăbiciunea sa temporară.
Primakov şi susţinătorii săi etatişti-realişti au făcut apel la noţiunea istorică de Derjava – Rusia ca deţinătoare a echilibrului de putere pe plan internaţional. Derjava era capabilă să se apere bazându-se pe propria sa putere (individual strength) şi scopul său principal trebuia să fie menţinerea acestui statut de mare putere.[6] Fără a sugera o confruntare cu Occidentul, realiştii urmăreau să apere imaginea Rusiei ca deţinătoare a puterii, care îşi păstrează interesele geopolitice şi zonele de influenţă în lume. În contradictoriu cu occidentaliştii, etatist-realiştii subliniau necesitatea de menţinere a unui echilibru multicultural în interiorul Rusiei. De asemenea, aceştia atrăgeau atenţia asupra creării unui parteneriat irevocabil cu Europa şi SUA în defavoarea jucătorilor-cheie din Eurasia, cum ar fi China, India şi lumea islamică.
În timp ce realiştii vedeau lumea în principal în termeni de diferenţiere şi competiţie între marile puteri, ei nu se declarau antioccidentali şi nu doreau ca Rusia să intre în conflict cu Occidentul. Gândirea realistă, deşi înţelegea că secu-ritatea ţării depindea mai mult de puterea individuală a statului (state’s individual strength) decât de eforturile colective, recunoştea valoarea coaliţiilor şi a alianţelor strategice. Ei se deosebeau de geopoliticieni şi în evaluarea politicii externe sovietice. În loc să atribuie toată vina Occidentului (aşa cum o făceau comuniştii şi eurasianiştii), realiştii plecau de la ideea de responsabilitate egală şi mutuală pentru Războiul Rece. Mulţi dintre ei, inclusiv Primakov, fuseseră iniţial susţinătorii Noii gândiri a lui Gorbaciov în anii 1986-1987.[7]
În viziunea realiştilor lumea con-temporană nu reprezintă nimic altceva decât o luptă perpetuă între state suverane, o luptă întreţinută şi cu elemente din politica europeană a secolului al XIX-lea cum ar fi, de exemplu, acel element care stipula că lumea nu este inerent ostilă, ci este constituită din actori ale căror interese, definite ca putere, trebuie echilibrate pentru realizarea păcii şi a stabilităţii. Realiştii percepeau sistemul relaţiilor internaţionale în termeni de poli de putere şi apărau Naţiunile Unite ca instituţie-cheie în menţinerea unui echilibru între marile puteri în lumea multipolară.
Coaliţia etatist-realistă a unit industria militară, armata şi serviciile de securitate într-o politică de generare a veniturilor din dezvoltarea de noi tehnologii, moder-nizarea complexului militaro-industrial şi exportul de arme convenţionale, acesta fiind un „posibil factor-cheie al luptei Rusiei pentru un loc demn în secolul al XXI-lea.”[8] Coaliţia etatist-realistă a câştigat alegerile din 1993 şi 1995, în care şi naţionaliştii şi comuniştii l-au constrâns pe Elţin să modifice agenda liberală. Prin desemnarea lui Primakov, preşedintele Boris Elţin a arătat că este mai interesat să tempereze naţionalismul din ţară decât să atenueze temerile SUA.[9]
Primakov şi echipa sa au propus două elemente-cheie pentru recâştigarea statutului de mare putere a Rusiei într-o lume multipolară:
contrabalansarea ambiţiilor unipolare ale SUA printr-o coaliţie cu alte state;
integrarea spaţiului ex-sovietic, sub controlul strict al Moscovei.
Primakov înţelegea că Rusia era slabă şi avea resurse limitate pentru recâştigarea grandorii sale de altădată în politica externă. Cu toate acestea „strategia de contrabalansare a puterii SUA”, în con-cepţia lui Primakov, avea drept scop ca Rusia să ducă „o politică activă” (dinamică şi multivectorială), pentru a compensa resursele sale limitate, destinate reformelor economice şi păstrării integrităţii teritoriale.
În relaţiile cu Occidentul, Primakov a insistat pe ideea că Rusia ducea o politică externă conform intereselor sale naţionale, promovând conceptul realist al lumii multipolare. Potrivit acestui concept Rusia avusese tendinţa de a-şi revoca dependenţa de SUA, dar, pentru a-şi păstra rolul geopolitic de mare putere la nivel global, trebuia să devină un pol de putere independent. Logica lui realistă era simplă: puterea dictează regulile şi, în condiţiile lumii unipolare, Rusia nu ar avea o voce independentă în politica internaţională. Ea nu trebuia să cedeze retoricii „celui mai puternic”, ci trebuia să folosească o combinaţie între politica externă de cooperare cu SUA şi o „strategie de contrabalansare a puterii SUA”. Spre deosebire de geopoliticieni, Primakov credea că politica de cooperare limitată şi pragmatică (fie cu SUA, fie cu Ocidentul) era pe cât de importantă, pe atât de fezabilă. Dar, spre deosebire de liberali, el considera că principiul echilibrului de putere constă în cooperarea forţelor. Pe lângă politica de cooperare cu Occidentul, realiştii credeau că Rusia trebuie să implementeze de asemenea o strategie de contrabalansare a puterii SUA. Datorită presupusei răspunderi a Rusiei în menţinerea echilibrului mondial şi a balanţei puterii, cooperarea ei cu Occidentul şi cu SUA nu putea fi atât de intensă şi extinsă precum o doreau occidentaliştii. Într-o lume multipolară (pe care dorea Rusia să o construiască), Rusia trebuia să fie capabilă să prevină formarea unei coaliţii de opoziţie împotriva sa, prin utilizarea strategiei de contrabalansare a tuturor partenerilor săi: vestici, estici şi sudici. Orientarea politicii externe a Rusiei într-o lume multipolară ar fi trebuit să fie multivectorială sau multilaterală, având ca scop dezvoltarea relaţiilor egale atât cu ţările occidentale, cât şi cu cele nonoccidentale. În concepţia lui Primakov, Rusia era totodată şi Europa şi Asia, şi poziţia ei geopolitică continua să joace un rol fundamental în formularea politicii sale externe. Interesele sale naţionale încludeau China, India şi Japonia, Statele Unite, Europa, precum şi Orientul Mijlociu şi Lumea a Treia. Fără un astfel de obiectiv politic, precum era politica multivectorială, Rusia nu putea continua să fie o mare putere şi să joace un rol pozitiv (care-i fusese destinat). În relaţiile cu toate aceste state, interesul naţional este constant şi nu poate fi contestat de evenimentele istorice.[10]
Evgheni Primakov a fost promotorul strategiei lui Al. Gorceakov[11], cancelarul lui Alexandru al II-lea. Tratatul de Pace de la Paris (martie 1856) a legitimat înfrângerea Rusiei în războiul Crimeei. Gorceakov a recomandat ţarului Alexandru al II-lea ca, în noile condiţii, Rusia „să se concentreze în special în realizarea unei dezvoltări interne, întreaga sa politica externă urmând să se subordoneze acestei sarcini fundamentale.”[12] O astfel de politică putea fi doar una temporară şi, după reconstruirea bazei interne, Rusia ar fi ajuns din nou în situaţia de a urmări schimbările necesare pentru obţinerea unui statut de mare putere. Prin încheierea de alianţe flexibile, Rusia şi-a realizat, cel puţin parţial, scopul: în 1870 s-a simţit destul de puternică pentru a acţiona unilateral şi pentru a renunţa parţial la condiţiile Tratatatului de Pace de la Paris. Primakov spera şi el că, după reconstruirea economiei, Rusia se va „întoarce” la politica mondială. În cercurile politice şi în mediul academic rus a fost acceptat un paralelism istoric între noul curs al politicii externe a lui Primakov şi strategia lui Gorceakov.
Realiştii asimilau noţiunea de regiune puternic integrată cu controlul neoficial al Moscovei asupra politicilor fostelor republici din spaţiul ex-sovietic. Primakov susţinea că interesele naţionale ale Rusiei vizau în mod direct şi aceste teritorii. El era consecvent în a acţiona în conformitate cu aceste interese, spre deosebire de neocomunişti sau eurasianişti. Primakov dorea o responsabilitate neoficială pentru „spaţiul postimperial” şi prefera să se refere la relaţiile Rusiei cu vecinii apropiaţi ca la o „integrare multilaterală”.[13]
O astfel de gândire asupra intereselor naţionale ale Rusiei se reflecta în mod corespunzător în documentele oficiale. Conceptul de Securitate Naţională a Rusiei (din 1997) descria „noua situaţie geopolitică şi internaţională a Rusiei”, urmată de „procesul negativ din economia naţională”, ca fiind ameninţările-cheie la adresa securităţii sale. Acest document identifica Rusia drept o „putere europeană şi asiatică influentă” şi definea invariabil relaţiile sale cu „alte mari puteri” ca pe un „parteneriat pe picior de egalitate”.[14]
Nemulţumiţi de cursul politicii externe a lui Kozîrev (considerându-se că acesta a „trădat” Rusia ca deţinătoare a echilibrului global de putere), mulţi dintre neocomunişti şi eurasianişti au îmbrăţişat noul curs al politicii externe a lui Primakov şi conceptul de lume multipolară. Ziuganov susţinea că modelul bipolar al noii ordini mondiale, chiar dacă din punct de vedere al menţinerii stabilităţii este cel mai bun, este actualmente prea puţin credibil şi nu corespunde intereselor vitale ale Rusiei. Modelul unipolar nu oferea stabilitate în lume şi contravenea intereselor Rusiei. Modelul multipolar corespunde intereselor Rusiei într-o măsură mai mare, dar complică sarcina menţinerii stabilităţii pe glob.[15]
Este important de menţionat că imediat după numirea lui Primakov în funcţia de ministru de Externe, primul obiectiv al său a fost contrabalansarea puterii SUA (folosindu-se de cele trei state care aveau un rol important în formarea vectorului politicii externe a Rusiei: China, Iranul şi India). Primakov plănuia să consolideze poziţia Rusiei pe arena internaţională prin cooperarea cu Occidentul (acolo unde era posibil) sau prin evitarea confruntării (acolo unde o astfel de cooperare nu era posibilă). Pentru geopoliticeni, noţiunea de mare putere implica restabilirea Uniunii Sovietice, dar conceptul de lume multipolară reprezenta izolarea faţă de Occident.[16]
Teama faţă de aspiraţiile globale ale Occidentului era obsesia dominantă în gândirea unor geopoliticieni cum ar fi, de exemplu, Ziuganov, liderul comuniştilor ruşi. Pentru acesta, Rusia este o civilizaţie aparte, unică, ce trebuia să fie izolată de Occident în scopul păstrării acestei uni-cităţi. Liderul comuniştilor nu s-a împăcat niciodată cu dizolvarea imperiului sovietic şi a insistat asupra faptului că Uniunea Sovietică a fost o formă „naturală” geopolitică a Rusiei „istorice”, în timp ce graniţele actuale ale Rusiei sunt create „artificial” şi impuse de către Occident, prin acţiuni voalate. Pentru a se „întoarce” la politica mondială şi construirea unei lumi multipolare, Rusia trebuia să realizeze o „autarhie politico-economică” (samodostatočnosti), iar contrabalansarea „dictaturii” geopolitice a SUA şi NATO putea fi atinsă printr-o alianţă strategică şi de durată între Rusia şi China.[17]
Pentru occidentalişti (liberalii ruşi prooccidentali), interesul naţional al Rusiei, repetând vechiul argument a lui Kozîrev, consta în construirea unei economii de piaţă competitive şi a unui sistem democratic. Occidentalii au insistat asupra integrării Rusiei în instituţiile politico-economice occidentale. Aceştia percepeau priorităţile politicii externe a lui Primakov – integrarea spaţiului ex-sovietic, cooperarea cu Iranul şi construirea axei de securitate Rusia-China-India –, ca fiind fundamental greşite. De asemenea, occidentaliştii au pus sub semnul întrebării strategia lui Gorceakov în politica externă contemporană a Rusiei. Din punctul lor de vedere, alianţele flexibile ale lui Gorceakov au privat Rusia de şansa de a se alătura Franţei şi, în final, au contribuit la ridicarea Germaniei. Ei considerau că, în absenţa unei apropieri cu Occidentul şi încercând să monteze Europa sau China împotriva SUA, politica lui Primakov avea să ajungă într-un impas. De asemenea, unii occidentalişti au susţinut necesitatea constituirii unui „liberalism pragmatic” ca opoziţie la „realismul pragmatic” al lui Primakov.
Realiştii nu mai considerau că ame-ninţarea la adresa securităţii Rusiei vine din partea Chinei (Primakov intentiona să promoveze un triunghi strategic Rusia-China-India). Ameninţarea externă era percepută acum ca venind din partea extinderii NATO către Est. Noul concept de doctrină militară sublinia că ame-ninţarea de agresiune directă împotriva Rusiei putea fi „dezamorsată prin purtarea unei politici externe multivectoriale şi prin menţinerea în stare de funcţiune a forţelor convenţionale şi nucleare”. Consiliul de Securitate a propus, de asemenea, extin-derea şi modernizarea armelor nucleare strategice şi tactice.
Primakov, specialist în problemele Orientului Mijlociu, a dus o politică mai activă în această zonă decât predecesorul său Kozîrev, sporind în mod considerabil vânzările de armament în această regiune. În afara Orientului Mijlociu, Rusia era interesată de regiunea Asia-Pacific, descriind adesea ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est) ca pe un centru de influenţă care contribuia la dezvoltarea lumii multipolare.
China are o frontieră de 4.300 km cu Rusia, fapt ce justifică o rată înaltă de dezvoltare economică printr-o intensitate bilaterală a traficului de mărfuri şi livrări reciproce. De asemenea, China este principalul cumpărător de armament rus. Din punct de vedere politic, atât Rusia cât şi China erau îngrijorate de dominaţia globală a SUA. Extinderea NATO, construirea sistemului naţional de apărare antirachetă precum şi intervenţiile în Kosovo (1999) şi Irak (2003) erau 148 percepute ca ameninţări. Ambele state se confuntau cu ameninţări similare la adresa securităţii interne (mişcarea secesionistă a cecenilor în Rusia şi minoritatea mu-sulmană Uighur în provincia chineză Xinjiang).
Un alt partener strategic în agenda lui Primakov era Iranul. Din punct de vedere politic, Primakov vedea în Iran un aliat regional în controlul asupra influenţelor regimului taliban în Afganistan şi Turcia, în special în statele Asiei Centrale şi în Azerbaidjan. Pe plan global, Iranul era considerat un potenţial aliat în rezistenţa în faţa unipolarităţii controlate de SUA. În domeniul economic, Rusia construia reactoarele nucleare, furnizând echipament industrial şi plănuind derularea unei politici comune în dezvoltarea de conducte energetice în regiunea caspică. Ca şi în cazul Chinei, strategia lui Primakov (de cooperare între Rusia şi Iran) era direcţionată spre domeniul economic şi politic. În pofida obiecţiilor Washingtonului privind producerea armelor nucleare în Iran, cu nerespectarea regimului juridic de neproliferare a armelor nucleare, Rusia a continuat să coopereze cu Iranul, negând toate acuzaţiile.[18]
Însă relaţiile ruso-americane, în domeniul politic, şi-au atins limitele lor. Rusia nu dorea ca Iranul să constitue o posibilă ameninţare militară în regiune. Aceasta a devenit o problemă atunci când Iranul a ajuns la conducerea Conferinţei Islamice şi a sprijinit rebelii ceceni şi musulmanii kosovari. Iranul s-a arătat interesat în a dezvolta ruta alternativă de export pentru gazele şi ţiţeiul din Asia Centrală, în timp ce colabora cu Rusia în încercarea de a bloca construirea conductelor Transcaspice şi Baku-Ceyhan. În final, atât Elţin, cât şi Primakov nu doreau să meargă prea departe în testarea răbdării Statelor Unite. Rezultatul final a fost cel pe care R. Freedman l-a etichetat drept „politica minimax”: Rusia încerca să minimizeze tensiunea în relaţiile ruso-americane, menţinând în acelaşi timp un maxim de influenţă în Iran.[19]
Diplomaţia lui Primakov a urmărit de asemenea să apropie şi India de Rusia ca partener strategic important. Primakov a valorificat concepţia din perioada sovietică de readucere a Rusiei în poziţia de agent-cheie pentru înarmarea Indiei. În 1997, guvernul Indiei a anunţat semnarea unei tranzacţii cu armament rus (în valoare de 3 mld.
dolari SUA). Rusia şi India au discutat un potenţialul contract (în valoarea de circa 7 mld. dolari SUA), care ar fi adus India înaintea Chinei în rândul „clienţilor” Moscovei în domeniul armelor.[20]
Din punct de vedere politic, Primakov era interesat în construirea unor relaţii mai apropiate între Rusia, India şi China, pentru a contrabalansa puterea SUA, ceea ce reprezenta o deplasare de la politica sa anterioară de contrabalansare a puterii Chinei prin alianţa Rusiei cu India. În decembrie 1998, Primakov afirma că alianţa celor trei reprezintă „noul pol de putere în politica mondială”.[21]
Va rămâne acest fapt doar un deziderat?
[1] Concepţia lui despre lumea multipolară era orientată spre restabilirea echilibrului global în sistemul mondial, echilibru distrus ca urmare a colapsului URSS şi a edificării vertiginoase a SUA ca unică superputere. Drept remediu de contrabalansare a SUA se preconiza o alianţă a ţărilor „neafiliate” cu SUA întâi de toate, Rusia, apoi China, India şi Iranul. Conform părerii lui B. Lo, o asemenea multipolaritate este de fapt o abordare bipolară revizuită (revised bipolarity): aici nu mai este vorba despre „libera concurenţă” a câtorva poluri, ci despre constituirea unui cartel internaţional pentru echilibrarea‖superputerii unice”. Vezi B. Lo, Russian Foreign Policy in the Post-Soviet Era: Reality, Illusion and Mythmaking, Palgrave, London, 2002.
[2] Tsygankov, op.cit,, p. 169.
[3] Primakov a fost ministru de Externe din ianuarie 1996 până în septembrie 1998 şi prim-ministru din 1998 până în mai 1999.
[4] Andrey P. Tsygankov, Russia’s Foreign Policy: Change and Continuity in National Identity, Littlefield Publisher, Inc., New York, 2006. p. 91.
[5] Ibidem, p. 92.
[6] Ibidem, p. 93.
[7] Ibidem, p. 99.
[8] Strategija dlja Rossii v XXI veke (O strategie pentru Rusia sec. al XXI-lea), în „Nezavisimaja gazeta”, 18 iunie 1998.
[9] Tsygankov, op,cit., p. 94.
[10] Primakov, op.cit., pp.3-13, disponibil pe: www.rami.ru/cosmopolis/archives/6/tsygankov.html
[11] Primatul politicii interne asupra celei externe (modernizarea economică, politică şi socială a Rusiei). Pentru mai multe detalii vezi: V. Lopatnikov, Gorčakov (Gorceakov), Ed. Molodaia Gvardia, Moscova, 2004, p.11.
[12] Vezi F. Splidsboel-Hansen, Past and Future Meet: Aleksandr Gorchakov and Russia Foreign Policy, „Europe-Asia Studies”, 54, nr.3, 2002
[13] Tsygankov, op.cit., p.97.
[14] Conceptul de Securitate Naţională a Federaţiei Ruse (1997). Vezi în Vnešnjaja politika..., ed.cit., pp. 4, 51-90, 110-111.
[15] G. Ziuganov, Geografija pobedy: osnovy rossijskoj geopolitiki (Geografia victoriei: bazele geopoliticii ruse), Moscova, 1997, p. 244.
[16] L. Ivașov, Rossija smožet snova stat´ sverhderžavoj (Rusia poate deveni din nou superputere), în „Nezavisimaja gazeta”, 7 martie, 1995.
[17] Vezi Ziuganov, op. cit., p.236, pe http://feelosophy.narod.ru/Zyuganov/Index.htm
[18] Tsygankov, op. cit., p. 108.
[19] R. Freedman, Russia's Middle East Ambitions, „Middle East Quarterly”, September 1998, vol. 5, nr.3, disponibil pe: http://www.meforum.org/ article/405; idem, Yeltsin's Russia and Rafsanjani's Iran: A Tactical Alliance, „Middle East insight”, July/August 1995, pp. 85-92.
[20] R. Donaldson, J. Nogee, The Foreign Policy of Russia. Changing Systems, Enduring Interests, Third Edition, M.E. Sharpe, 2005, p. 336.
[21] Ibidem, p. 337.
