Pentru istoria literară şi... politică: Nichita, Vadim şi... Evgheni Evtuşenko

În numărul 1265 din 7 noiembrie 2014, pe prima pagina a revistei Romania Mare, în articolul „Patria hoţilor”, Corneliu Vadim Tudor rememorează o discuţie avută în 1976 cu Nichita Stănescu, la restaurantul „Berlin” din Bucureşti: „Vadime, eram în Iugoslavia, la un festival de poezie, şi Evtuşenko a îndrăznit să-mi spună că Bacovia e un poet fără valoare. Ştii ce am făcut? L-am pleznit de nu s-a văzut. A ripostat. Cu mare greutate am fost despărţiţi. Pe urmă, Ceauşescu şi Brejnev ne-au împăcat; au dat ordin să ne traducem, unul altuia, câte o carte de poezii, ele aparând la Bucureşti şi la Moscova”.

Pentru conformitate, i-am transmis lui Evgheni Evtuşenko textul despre „incidentul" cu Nichita şi, destul de repede, am primit replica, pe care o publicăm întru respectarea adevărului.

Pentru gazeta România Mare

Eu am rămas foarte mirat, când am citit ciudata scriere a lui Vadim Tudor din ziarul România Mare, în care se descrie aşa-zisa bătaie, încăierare a mea, cu Nichita Stănescu, chipurile, din cauza că eu l-aş fi ofensat pe poetul Bacovia. Apoi el a mai relatat povestea cum că eu şi Nichita am fi primit ordin să ne împăcăm şi, în semn de împăcare, chipurile, să edităm cărţi: el – de la Ceauşescu, eu – de la Brejnev.

Între mine şi Nichita n-a avut loc nici o altercaţie sau bătaie. Eu, în genere, nu m-am bătut cu nici un poet de pe globul pământesc şi, dacă ar exista dueluri acum, eu aş împuşca în aer. Eu nu puteam să polemizez, să discut despre poetul Bacovia, pentru că, cu părere de rău, acum am auzit pentru prima dată de acest nume, aşa că nu puteam pe atunci să am nici o părere, nici pozitivă, nici negativă, despre el.

L-am iubit pe Nichita ca pe un poet şi chiar dacă de câteva ori am avut discuţii, dispute. Nici o încăierare, bătaie între noi, slavă Domnului, N-A AVUT LOC. Eu, venind în România, din proprie iniţiativă, i-am vizitat mormântul şi am depus flori pe mormânt. Martori îmi sunt mulţi scriitori români care m-au întâmpinat cu o căldură prietenească de neuitat, atunci când, după o perioadă, am revenit în România. Printre ei, nu-mi aduc aminte să fi fost şi Vadim Tudor.

În ceea ce priveşte relaţiile mele cu puterea sovietică, în timpul cât Brejnev era la conducere, eu am militat deschis împotriva invaziei tancurilor noastre în Cehoslovacia, împotriva războiului fără sens din Afganistatn, împotriva arestării dezidenţilor Sineavschi, Daniăli, a gene-ralului Grigorenco şi a altora.

Apropo, Iosif Brodski, dincolo de atitudinea nervoasă, complexată, a lui faţă de persoana mea, a fost eliberat înainte de termen datorită scrisorii mele, trimisă concomitent din Italia de mine şi de pictorul Renato Guttuzo.

Multe dintre poeziile mele erau atunci interzise de cenzura noastră, iar ca... Brejnev să dea ordin să mi se tipărească mie cărţi, asta nu puteam să visez nici în cel mai fantastic vis al meu; la fel nu-mi închipui ca Ceauşescu să fi dat vreun ordin pentru Nichita Stănescu, ştiind câtă mândrie personală avea Nichita.

Pentru Dumnezeu... dar nu înţeleg de ce lui Vadim Tudor, pe care nu-l cunosc,nici cu el nu m-am bătut... de ce i-o fi trebuit această istorie scornită, închipuită, neadevărată.

Sper să i-a jucat o festă memoria, nu conştiinţa.

(traducere de Nina Gonţa)