Negocierile iraniano-americane în impas?
Lansat în anii ’50, agreat și susținut de S.U.A., programul nuclear iranian a înregistrat, de-a lungul timpului, o serie de încurajări din partea unor state occidentale, dar și de scurt-circuite spectaculoase, în contextul general al accelerării competiției internaționale, inclusiv în domeniul resurselor energetice. Iranul și-a dorit dintotdeauna să-și diversifice sursele energetice, în condițiile în care, se știe, energia nucleară este mult mai ieftină decât cea petro-electrică și a vizat să ocupe o poziție dominantă în zonă, bazându-se pe propriile avantaje com-petitive, generatoare de performanță eco-nomică națională.
În acest sens, Iranul semnează în, 1957, cu S.U.A. un acord de cooperare civilă în cadrul programului său nuclear, iar în 1959 se crează Centrul de cercetări nucleare la Teheran, dotat cu un reactor având o putere de 5MW, de proveniență americană. Preocupările Iranului în dezvoltarea propriului arsenal nuclear pașnic se multiplică, politica națională în această direcție fiind materializată prin semnarea Tratatului de neproliferare nucleară, în 1968 și ratificat în 1970, pentru ca, în anii ce au urmat, S.U.A. să ofere Iranului, în baza unor plăți substan-țiale, diverse echipamente nucleare, pre-cum și o instalației de tratare a com-bustibilului uzat, ce permitea extragerea plutoniului și, desigur, posibilitatea con-trolului asupra unor cantități de plutoniu și uraniu îmbogățit.
Dar, în 1979, în urma unor convulsii politice majore, programul nuclear iranian este stopat, iar, după Revoluția din 1979, mai multe state europene, printre care Franța și Germania, își opresc exporturile de uraniu îmbogățit și de echipamente nucleare către Iran, state care, anterior, contribuiseră masiv la înzestrarea cu înaltă tehnologie specifică centralei nucleare din Bushehr.
În ultimii 12 ani, Iranul și-a diver-sificat acțiunile pe plan internațional de a demonstra, mai ales cu argumente teoretice, că programul său nuclear are, în exclusivitate, o componentă pașnică și nu militară, adică o platformă nucleară civilă și, nicidecum, una clandestină, urmărindu-se obținerea bombei atomice.
În același timp, S.U.A. alături de mai multe state occidentale, dar, îndeosebi Israelul, au combătut eforturile iraniene de a obține un consens politic și tehnic în privința propriului său potențial nuclear, iranienii fiind „supuși la grele presiuni în cursul ultimilor 12 ani pentru că au căutat să-și exercite drepturile lor în materia științei și a tehnologiei nucleare“, declara recent președintele Hassan Rohani, accentuând faptul că „astăzi nimeni nu poate pretinde că programul nuclear al Iranului este de natură nonpacifistă”.
Aflate în linie dreaptă, după atâtea obstacole impuse premeditat și tergiversări păguboase de ambele părți, negocierile din Elveția între Iran și Grupul celor 5+1, reclamând perspectiva semnării unui acord politic la sfârșitul lui martie 2015 și, apoi, a unui acord politic la sfârșitul lui iunie și începutul lui iulie, se arată a fi extrem de dificile. Punctele sensibile ale tratativelor sunt numeroase, în ciuda unor progrese în problema cercetării și a dezvoltării capa-cităților tehnice, a garanțiilor că programul nu va fi dezvoltat și în direcția construirii unui potențial nuclear militar, precum și a ridicării embargoului și a sancțiunilor economice.
Pentru a-și arăta bunele intenții în legătură cu programul său nuclear, în baza unui acord interimar din noiembrie 2013, Iranul și-a redus la jumătate stocul de uraniu îmbogățit la 20 pc în uraniu îmbogățit la 5 pc, restul fiind convertit în oxid de uraniu. În plan politic, s-au evidențiat mai multe inițiative din partea liderului suprem Ali Khamenei, în sensul unei reconcilieri a Iranului cu cea mai mare parte a comunității internaționale, cu scopul de a produce un „efect de perestroika“. De dată recentă,se cade a fi menționată scrisoarea către tineretul american în care subliniază caracterul pașnic al cercetărilor nucleare din țara sa. Mai trebuie menționat faptul că echipa de negociatori a Iranului, prezentă la discuțiile de la Hotelul President Wilson din Geneva, i-a avut în componența sa pe Ali Akbar Salehi, președintele Organizației Iraniene a Energiei, fost student la Massachusetts Institute of Technology, pe Abbas Araqchi, viceministru al Afacerilor Externe și Hossein Fereydoor, fratele și consilierul special al președintelui Rohani, prezența sa fiind „motivată de necesitatea de a iniția consultări și de a asigura coordonarea necesară pe tot parcursul acestei actuale sesiuni de discuții la Geneva“, conform unei declarații a unui responsabil din Ministerul Iranian al Afacerilor Externe.
Părțile au hotărât un calendar în două etape pentru a pregăti un acord politic până la 31 martie, în condițiile în care „Președintele Obama nu are nicio intenție de a aștepta aceste negocieri după perioada care a fost fixată“, a avertizat John Kerry, secretarul de stat american și, apoi, finalizarea detaliilor tehnice, înainte de 1 iulie, Teheranul insistând pentru un unic acord care să cuprindă atât aspectele politice cât și problemele tehnice ale programului său nuclear. Printre punctele fierbinți ale discuțiilor s-a aflat chestiunea cantității de uraniu pe care Iranul o va îmbogăți, în baza unei autorizări stricte, ca și numărul și tipul de centrifuge de care va dispune.
Discuțiile acestei runde au fost ten-sionate de presiunile dure ale Israelului, care se opune cu fermitate semnării unui astfel de acord, în condițiile în care premierul Benyamin Netanyahu se pregătea să se deplaseze în S.U.A. pentru a expune în fața Congresului american „că acest acord este periculos pentru Israel, pentru regiune, ca și pentru lumea întreagă“.
La 3 martie 2015, la Montreux, au fost reluate negocierile cu participarea lui Mohammad Javad Zarif, șefului diplomației iraniene și a Secretarului de Stat american, John Kerry, într-un climat extrem de sensibil, generat de discursul premierului israelian Netanyahu în Congresul de la Washington. În paralel, echipe de experți s-au angajat în identificarea punctelor contradictorii ale planului nuclear iranian, precum și a evidențierii căilor reale de a armoniza divergețele de opinii, spre a se obține garanții în ceea ce privește natura pacifistă și exclusiv civilă a programului nuclear solicitat de Teheran, ca și ridicarea sancțiunilor internaționale și a embargoului impus regimului iranian. „Am intrat în mod sincer în actualele negocieri nucleare și vom continua discuțiile pentru a obține dreptul nostru în domeniul nuclear. Iranul nu va ceda cererilor excesive și poziției ilogice a celeilalte părți“, a afirmat ministrul de externe Zarif, pentru că „poziția lui Obama este exprimată în fraze inacceptabile și amenințătoare... Teheranul va continua negocierile cu cele șase puteri”, a susținut șeful diplomației iraniene.
Este evindent faptul că discursul lui Netanyahu din Congresul american, invitat de republicanul John Brehner, președintele Camerei Reprezentaților, fără acordul democraților, a influențat destul de evident tratativele iraniano-americane, premierul israelian, pe un ton vehement și nediplomatic, atrăgând atenția congresmenilor americani că „regimul iranian reprezintă o amenințare importantă pentru Israel și pentru a înțelege cât de periculos va fi Iranul cu arma nucleară, trebuie să înțelegem deplin natura acestui regim”. A uitat însă să amintească că Iranul a semnat de ani buni Tratatul de neproliferare, în timp ce trei state, ce au dezvoltat capacități militare nucleare (Israel – 1067, India – 1974, Pakistan – 1990) nu au parafat acest document.
Deși președintele Obama consideră că „Netanyahu a avut tot felul de declarații că va fi un acord îngrozitor, că Ira
nul va câștiga de pe urma acestuia 50 de miliarde de dolari, niciuna dintre aceste previziuni nu s-a adeverit”, poziția sa în legătură cu negocierile actuale a înregistrat o evidentă retragere nestimulativă procesului trata-tivelor în curs, ceea ce ar putea să le „înghețe” pe o perioadă nedeterminată.
Sâmbătă, 7 martie 2015, Secretarul de Stat american John Kerry s-a întâlnit la Paris, în cadrul dosarului nuclear iranian, cu Laurent Fabius, Ministrul de Externe francez, ambii politicieni considerând că vor urma „săptămâni critice“ în derularea tratativelor, întrucât există încă destule divergențe în perspectiva semnării unui acord sustenabil de toate părțile. Cu această ocazie, s-a inițiat o altă rundă de negocieri între șeful diplomației engleze Philip Hammond și cel german, Frank-Walter Steinmeier, dar și responsabila diplomației Uniunii Europene, italianca Federica Mogherini.
Pe timpul acestui maraton diplomatico-politic, Laurent Fabius s-a arătat sceptic în viitorul acordului, considerând însă că „trebuie făcute progrese”, referindu-se la numărul de centrifuge iraniene ca și la perspectiva ca Iranul să-și construiască cândva bomba atomică și, în acest sens, consideră că Agenției Internațională a Energiei Atomice îi revine datoria asupra controlului stocurilor de combustibil nuclear iranian.
În ciuda acestor inconsecvențe vizibile ale discuțiilor, Franța confirmă că nu există divergențe între Paris și Washington, „nici în rândul grupului internațional însărcinat să negocieze cu Teheranul, nici în ceea ce privește ritmul negocierilor, nici al conținutului”.
Pentru că transnaționalizarea produc-ției de energie ieftină trebuie să aparțină doar unor țări care dictează prețul vieții de fiecare zi, iar procesul de restructurare a bazelor industriale de apărare naționale reprezintă apanajul politic și economic nu pentru multe state, indiferent de regimul politic, ci numai al unora, posesoare de tehnologii comerciale civile avansate și de „furtuni de oțel” ori „flash-uri informa-ționale“ performante. Așadar, tehnologiile cu folosință duală sunt destinate și răspândite prin intermediul corporațiilor transnaționale, existând, mai tot timpul, un blocaj real și eficace din partea țărilor aparținătoare. În aceste circumstanțe, nu ne mai mirăm de ce S.U.A., cândva partener solid al Iranului, contracarează programul nuclear iranian pașnic, în virtutea practicii de a modifica frecvent partenerii co-merciali, în complicata țesătură globală de acorduri economice și de securitate.
Există, după atâtea negocieri aproape sterile, prespectiva deloc generatoare de stabilitate și pace în Orientul Mijlociu, ca Grupul celor 5+1 să adere la îndemnul lui Netanyahu: „Noi trebuie să fim uniți pentru a opri marșul teribil al Iranului de cucerire, subjugare și teroare”.
Ceea ce ar dinamita situaţia politică din zonă, mai ales pe fondul incendiar al violențelor provocate de acțiunile ISIS.
