Fenomen literar voivodinean Nişte trişti dansatori de tango

Am impresia că în viitor nu voi mai scrie despre fenomenul literar al românilor din Voivodina. Nici despre destinul minoritar, ușor obsedat de metapoetică, readus la aspectul uni-dimensional al tristei realități. Prinvind dintr-un unghi ascuțit se pare că omul modern de astăzi nu este interesat de problemele acestei ființe afiliate exo-ticului folcloric, aflat în zona dezinte-resului informațional și al optimismului de sorginte populistă. Impresia agresivă a stări de dezechilibru ne sugerează că lumea numai are nevoie de cultura minoritarului, de fenomenele sale poetice, de arta care ar putea să ne îmbunătățească felul nostru de a înțelege lucrurile. Pe cine îl mai interesază nevoia de comunicativitate, nevoia de echilibru lăuntric, exercițiile de stil ale realității imediate.

De multă vreme nu mai există interes pentru apariții editoriale, pentru aventură intelectuală. Pragmatismul crud, fără nuanță și fără clorofilă, atacă din toate părțile, ne duce în eroare, ne propune să trăim într-un spațiu cultural fără greutate. Suntem conștienți că timpul nu stă pe loc. Nu trebuie să ne amintească Stephen Hawking în scurta sa istorie a timpului (The illustrated a brief Hystory of time) despre acest miracol familiarizat cu conceptul nostru de viață minoritară. E clar că am devenit niște triști dansatori de tango. Ce se poate atinge în zbor, în timpul acestui dans celebru? Istoria eleganței, parfumul rozelor ce îmbogățesc imaginația noastră inconsistentă? Despre tango se spune că „este un gînd trist care se dansează”. La fel ca și fenomenul literar al mino-ritarului român din Voivodina care este tot un gând trist, dar care nu se mai exprimă prin dans ci prin pierderea fidelității față de sine. Acest fenomen care era atât de prielnic imaginației, în partea a doua a secolului trecut, a devenit astăzi un îmbătrânit instrument de aduceri aminte. Cine își mai amintește de modernitatea scriitorului român din Voivodina, de acel specific care era în opoziție cu mentalitatea, cu stereo-tipurile, chiar cu idealul de frumusețe. Modernitatea era un teren în care am călcat cu convingerea că vom deveni altceva, că vom deveni noi, autentici și că ne vom bucura de un moment estetic inedit pentru o anumită etapă a istoriei literare. Viața intelectuală a românilor din Voivodina era atât de accelerată încât am fost pregătiți să credem că viața noastră literară se va transforma substanțial. Astăzi ne întrebăm ce anume s-a întâmplat în conștiința noastră intelectuală când această frenezie a încetat să ne mai surprindă și să ne acapareze. Ne-am dat seama că lumea ficțiunii nu este plată, că și în rândurile minoritarului există confuzii, decepții, oameni care cred în sisteme filosofice sau în mituri. Ne-am dat seama că „arta apare din adâncul pământului și nu din petalele florilor care cresc în pământ”, cum ne face să înțelegem Eric Hobsbawm în cartea sa The age of extremes. Ne-am dat seama că există o tendință stranie de a răsturna acele etape ale istoriei literare care nu corespund formelor tradiționale, care nu pot fi puse în funcția pragmatismului crud, al unor idei periferice și non-literare. De aceea modernitatea și postmodernitatea, în această zonă, și-au pierdut din actualitate, lăsând loc tendințelor retro, ale unui concept cultural populist, festivalier, deconcertant. Muzica noastră inspirativă și iluminația de scenă au revenit la formele de altădată, la imaginea perimată a vieții noastre culturale recente.

Scriitorii din această zonă sărbătoresc anul acesta 7o de ani de existență a Casei de Presă și Editură „Libertatea”. În acest timp au fost publicate în jur de 1000 de titluri, peste 100000 de pagini de carte și alte sute de mii de pagini de ziar. Ar fi absurd să nu găsești, printre aceste pagini o carte, o poezie, un vers, un gând, care să exprime adevărul despre existența și forța noastră creatoare. Dintre cele o mie de titluri ale editurii amintite e imposibil să nu găsești zece tiluri care ar reprezenta istoria noastră literară. Din păcate noi nu știm care sunt aceste titluri, nu știm care sunt poeziile noastre antologice, nu știm cine sunt cei zece autori care ar putea să țină piept cu noile tendințe literare. În manualele școlare nu exităm. În istoriile literare nu existăm. Am amintit de mai multe ori că minoritarul poate fi orice, dar academician, diplomat, general, căpitan de vapor, decan, sunt locuri rezervate pentru alte ființe. Copiii învață și pe mai departe clasicii noștri și aci se opresc. Aci istoria se termină. Ar fi de dorit să-l amintesc aici pe Francis Fukuyama, cu năstrușnica sa teorie a sfârșitului istoric (The end of History and the last man). Mă întreb: Ce fel de sfârșit istoric, aici este vorba de sfârșitul unui vis literar. Nu e rău că marii noștri clasici sunt pe rol. Este trist, în schimb, să nu ști sau, ceea ce este mai tragic, să eviți să-ți apreciezi contemporanii. Nici nu e de mirare că în concepția unor instanțe neofobice, anumiți scriitori sunt izolați, nedoriți, au devenit persona non grata la anumite reuniuni literare, organizate sub patronajul unor indivizi care cultivă dezinteresul și disprețul față de aspectele moderne ale contemporaneității.

E bine cunoscut faptul că în Voiovodina trăiesc mai multe naționalități: unguri, slovaci, croați, ucrainieni, etc. Toți cei amintiți aici au câte două pașapoarte, au cetățenie dublă. Colegii mei sunt membrii ai academiilor din Budapesta, Bratislava, Kiev. Renumitul scriitor Danilo Kiș, pe care, atunci când eram redactorul editurii, l-am publicat în limba română în premieră mondială, mi-a spus: „Nu accepta niciodată să fi scriitor minoritar”. N-am acceptat, deși sunt minoritar declarat în zi de recensământ, nu în structura mea poetică, literară, în conceptele mele despre viață. Specificul minoritar îl consider o insomnie. Nu întâmplător Vasko Popa și Florica Ștefan au scris în limba sârbă. (Amintesc, în acest context, un episod din viața mea. Anume, când mi-a apărut cartea Oul octogonal, în limba maghiară, la Budapesta a fost organizată o lansare de carte de toată frumusețea; șase actori ai Teatrului Național mi-au interpretat poeziile. Sala era arhiplină. Oficialități, evenimentul televizat, recepții. Un an mai târziu, la aceeași dată, am visat că o astfel de lansare am avut și la București și Timișoara. Vis nebun! Ciudat că, în aceeași noapte, am visat-o pe Hedy Lamarr, o actriță care era celebră în anul nașterii mele, cunoscută prin faptul că a interpretat primul orgasm în lumea filmului artistic de lung metraj, dar cunoscută și între oamenii de știință fiind implicată în comunicațiile fără fir. Tot un vis bizar și inexplicabil. Fără fir!. Așadar specificul minoritar știe să fie și o rană vie. Desigur sunt contra acestui specific înnobilat cu demersuri exclusiviste.

Noi tot mai des suntem văzuți ca niște ființe exotice care și-au uitat fluierul la brâu, care devin icoane experimentale la festivaluri, unde îi auzim pe reprezentații noștri cum ne cheamă să fim loiali, parcă am fi prematuri și trebuie să ne conformăm ideilor lor festivaliere, stereotipe și deconcertante. Nicio altă minoritate nu cheamă la loialitate la un festival de folclor. Probabil că noi avem anumite motive preferențiale de a ne comporta în felul acesta infantil. Aici, în fiecare an se descoperă pașoptismul, poveștile populare, basmele, filosofia idilico-rustică. Cineva a venit cu ideea de conservare a întregii etnicități? Oare nu ne dăm seama că această idee este o stupiditate ordinară! De ce ne-am conserva tradițional în grup, de ce n-am fi oameni ai timpului, moderni, contemporani, familiarizați cu conceptele moderne, urbane ale vieții. Satele noastre se prăbușesc în ruine și ierburi sălbatice. Bătrânii trăiesc ca acum 1oo de ani. Noi am fost moderni, cu cărți editoriale citite peste tot, văzute peste tot, la târguri de carte de la Frankfurt, Varșovia, Cairo etc. Personal am trimis cărțile editurii la aceste târguri, apoi la 2o de biblioteci din lumea întreagă. Astăzi nu avem nicio librărie cu carte românească, deși pe timpuri am avut. Aici se sprijină și încurajează oameni și organizații care sistematic marginalizează scriitorul. Anumiți indivizi obțin înalte distincții și onoruri pentru literatură, deși ei în viața lor n-au nicio tangență cu literatura. Noi suntem degradați, puși în plan secund, de oameni care nu sunt capabili să articuleze problemele noastre, care fac totul să fim desconsiderați pe plan cultural. Noi îmbătrânim în mers. Cultura noastră este cultura tradiționalismului indigo, a decompoziției aproapelui. Ce știm noi unii despre alții? Aproape nimic. Ne convine starea neschimbată, principiul nealternativ – statu quo. Cărţie anului sunt ignorate, evenimente memorabile trecute cu vederea, nicio idee ce ar putea genera încredere nu e susținută. Viața noastră a devenit asimetrică în timp ce golul din jurul nostru se dilată mereu. Banalul, non-sensul, virusul mediocrității atacă peste tot. Ne propune să renunțăm la formele moderne ale timpului pe care-l trăim. Ne sugerează că modernitatea nici n-a existat pe aceste meleaguri. Cei cu principiul sus amintit vor face tot felul de pregătiri pentru a revitaliza trecutul depășit și dezorientat. Cum să le explicăm că drumul spre conservatism nu duce niciunde. În numele cui ar trebui să devenim o curiozitate tipic etnofolclorică? În numele unui concept de viață aflată într-o permanentă retrospec-tivă? E prea posibil ca mâine să nu mai fie loc pentru scriitori. Scriitorul minoritar din Voivodina nu încearcă să facă literatură, cum vor să spună anumiți neinițiați și grăbiți în judecata lor neîntemeiată, ei sunt deja o existență literară bine definită. Trebuie doar să le asigurăm un statut pe care îl merită cu adevărat pentru a înlătura orice lamentație de viitor. De aceea, neapărat avem nevoie de speranță și, desigur, de încredere în virtuțiile omului de creație. În definitiv, trebuie spus că noi, cei aflați în spațiul modernității și postmodernității, de mult am plecat la un drum lung. Cred că ar fi potrivit să continuăm. Sper că până la urmă vom ajunge undeva.