Criza din Ucraina şi implicaţiile sale globale

Noua arhitectură de securitate regională şi mondială, ce s-a configurat după sfârșitul Războiului Rece, a suscitat numeroase controverse şi dezbateri referitoare la evoluția mediului de securitate şi, implicit, a relațiilor Federaţiei Ruse (succesoarea de drept în problemele externe ale Uniunii Sovietice) cu ţările occidentale şi, în special, cu SUA (exprimată pe plan european prin NATO). Astfel, un loc predominant în cadrul noilor provocări de securitate europeană şi mondială l-a ocupat şi îl ocupă colaborarea dintre cei doi foști adversari, SUA şi Rusia, percepută ca un paradox.

Astăzi, ordinea mondială este pu-ternic zdruncinată de criza din Ucraina, ce a izbucnit la începutul anului 2014, deschizând o nouă perioadă de concurență intensificată și chiar de confruntare între foștii adversari în Războiul Rece. Pentru prima dată de la începutul anilor 1980, scenariul de conflict armat între NATO și Rusia devine din nou o realitate politică.

Criza ucraineană a schimbat status quo-ul din Europa, marcând sfârșitul relațiilor constructive dintre Rusia și Occident, stabilite după 1989.

Trebuie amintit, că această criză a fost precedată de competiția între UE și Rusia privind orientarea geo-economică a Ucrainei. Astfel, în încercarea de a crea o “zonă de confort” la est de frontieră, Uniunea Europeană a dezvoltat încă din 2009 “Parteneriatul Estic”, prin care se urmăreşte asocierea politică și economică cu Ucraina și alte cinci foste republici sovietice (Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia și Republica Moldova). La rândul său, Federația Rusă, a încercat să atragă Ucraina și majoritatea celorlalte state post-sovietice, pentru a-şi exercita proiectul “pilot”, Uniunea vamală, proiect inten-sificat în 2009. Acest proiect a fost încheiat la 1 ianuarie 2015 prin semnarea de către Rusia, Belarus și Kazahstan a Tratatului privind Uniunea Economică Eurasiatică.

Ulterior, la 2 ianuarie a aderat şi Armenia, iar din mai 2015 Kârgâzstan va deveni un nou membru CEEA. Așa cum a menționat președintele rus Vladimir Putin, CEEA creează o piață comună, care prevede libertatea de circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului și forței de muncă, precum și o politică economică coordonată din cele trei țări semnatare. [1]

Deşi nu a reuşit să atragă Ucraina în Uniunea Eurasiatică, în prezent această ţară fiind în mod clar și aparent ireversibil orientată spre Vest, Federaţia Rusă a integrat Crimeea şi Sevastopol, dar acest pas este considerat de către Occident drept o anexare ce nu poate fi recunoscută. De asemenea războiul din sud-estul Ucrainei, separarea de facto a regiunii Donbas de restul ţării, precum şi posibilitatea de reintegrare a regiunii sunt chestiuni foarte problematice. Pe de altă parte, dezghețarea conflictului din Donbas și reluarea operațiunilor militare la scară largă, amenință să se mute într-o fază de război total și ar putea conduce la o confruntare directă între Rusia și NATO, confruntare ce a fost îngropată de către Mihail Gorbaciov și George Bush, în urma summit-ului de la Malta.

La un sfert de secol după Malta, pe fondul crizei ucrainene şi a deteriorării relaţiilor dintre Rusia şi Occident, ultimul lider al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov a declarat că suntem în mijlo-cul unui nou Război Rece, ce ar putea să degenereze într-un conflict armat.

Anexarea Crimeei de către Rusia în martie, a avertizat funcționarii și analiștii din întreaga lume, asupra faptului că eforturile Occidentului de a izola Rusia au deschis o prăpastie periculoasă între ele. Dar rădăcinile prezentului impas intră mai adânc decât în această primăvară, a declarat Gorbaciov, iar vina pentru aceasta revine americanilor. Şi cu toate acestea, Gorbaciov a susţinut precaut că: “ Trebuie să oprim acest proces. Trebuie să se întoarcă la dialog, la ceea ce am început odată cu sfârșitul Războiului Rece.”[2]

Se pare că atât puterile occidentale cât şi Rusia, au încercat să gestioneze conflictul din Ucraina, convenind să semneze, la 12 februarie 2015, Acordul de pace de la Minsk. Negocierile de la Minsk purtate între preşedinţii Rusiei, Ucrainei, Franţei şi cancelarul Germaniei, pentru a găsi o soluţie la criza din Ucraina, acoperă atât retragerea armamentului greu, cât şi o gamă de măsuri economice şi reforme constituţionale.

Acordul de încetare a focului convenit la Minsk, este foarte important pentru stabilitatea în regiune, însă procesul de punere în aplicare a acestuia va fi unul destul de dificil.

Pe fondul luptelor continuate în oraşul strategic Debalțevo, în urma intrării în vigoare a Armistiţiului de la Minsk, Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană au denunțat încălcarea acestuia, avertizând că vor lua măsuri adecvate dacă Moscova nu respectă înțelegerea din Belarus.

În cele din urmă, preşedintele american Barack Obama şi cancelarul german Angela Merkel au convenit asupra continuării sancţiunilor impuse Rusiei, până la îndeplinirea de către Moscova a tuturor obligaţiilor asumate la Minsk.

Pentru a se ajunge la o soluţionare paşnică şi de durată a conflictului este imperios necesar să se respecte armistiţiul încheiat. În caz contrar, se va adânci prăpastia periculoasă, deschisă între Occident şi Rusia, iar o confruntare directă între acestea ar fi devastatoare atât pentru populaţia civilă, căt şi pentru economiile statelor implicate.

Dincolo de eforturile diplomatice depuse în vederea soluţionării crizei din Ucraina, este uşor de remarcat că insta-bilitatea din această ţară este de natură să persiste o lungă perioadă de timp. Mai mult decât atât, în orice moment revoltele regionale, pot degenera într-un război civil sau chiar într-unul global.

Implicațiile globale ale crizei din Ucraina

Spre deosebire de Georgia, Ucraina a fost capabilă să schimbe sistemul de relații internaționale de după Războiul Rece, relațiile dintre SUA şi Rusia intrând într-o fază de confruntare acută, ce poate genera oricând un conflict armat.

Criza ucraineană a devenit, în esență, conflictul cel mai profund în sistemul relațiilor europene după sfârșitul războiului rece, reuşind să pună în umbră cooperarea între Rusia și Occident. Astăzi, continentul european este împărţit din punct de vedere politic, economic și militar în: Rusia (în est); NATO și UE (în vest); iar între acestea se află zona de conflict, reprezentată de Ucraina, Moldova și Caucazul de Sud.

Criza din Ucraina nu are consecințe numai pentru Europa, ci are implicaţii globale, afectând în mod direct o serie de alte ţări şi teritorii, inclusiv Armenia, Belarus, Kazahstan, Caucazul de Nord și țările baltice.

În contextul unui conflict extrem de dificil în ordinea mondială și geopolitică regională, statutul de partener NATO al Rusiei a fost schimbat cu cel de adversar. Această schimbare a fost confirmată la summitul NATO din Ţara Galilor, în septembrie 2014, unde s-a decis supli-mentarea capacităţilor operaţionale ale NATO, precum şi consolidarea prezenţei militare pe frontul estic şi intensificarea exerciţiilor militare în apropierea frontierei Rusiei.

Pe fondul acţiunilor Rusiei în Ucraina, Alianţa Nord-Atlantică a anunţat în ianuarie 2015 înfiinţarea unor centre de comandă ale Forţei de reacţie rapidă în România, Polonia, Bulgaria, Lituania, Letonia şi Estonia.

Mai mult decât ceilalți implicați în criza din Ucraina, Polonia a înăsprit poziția față de Rusia, contactele dintre cele două țări fiind în prezent înghețate.

Pe fondul conflictului din Ucraina, relaţiile Rusiei cu Uniunea Europeană s-au deteriorat fundamental, iar perspective de îmbunătățire nu pot fi văzute în viitorul apropiat.

În ciuda fluctuațiilor din țările individuale, Uniunea Europeană dă dovadă de unitate în ceea ce priveşte adoptarea şi chiar extinderea sancțiunilor împotriva Rusiei, în primăvara 2015, în cazul în care armistițiul semnat cu Ucraina nu va fi unul “durabil”.

În Rusia, această poziție comună este văzută, practic, o disciplină “Atlantică”, o presiune a Washingtonului, în faţa căreia Europa nu poate rezista.

Acest lucru este în mare măsură eronat. Desigur, Statele Unite ale Americii în încercarea lor de a pune presiune asupra Kremlinului sunt extrem de interesate de susținerea aliaților NATO și iau toate măsurile necesare. Dar există factori europeni care duc, în mod adecvat, la continuarea politicii de sancțiuni, în ciuda pierderii pentru economia europeană. Principalul factor este reprezentat de poziția Germaniei faţă de Rusia. Această poziție în ultimii trei ani a suferit schimbări majore, dezvoltarea relațiilor cu Rusia, devenind o profundă dezamăgire.[3]

Germania, care după reunificare a jucat rolul de partener principal al Rusiei în Europa și în Occident, a devenit astăzi un critic al acțiunilor Rusiei în Crimeea și în ceea ce privește Donbass, considerate drept o încălcare a “ordinului european de pace”.

Astfel relațiile politice dintre cele două ţări au pierdut caracterul “special”, relațiile economice la scară largă dintre Rusia și țările UE nu au reuşit să le stabilizeze pe cele politice.

Relațiile Rusiei cu UE sunt de natură tehnică acum, vizând doar soluționarea conflictelor în legătură cu politica energetică a UE, cu operațiunile “Gazprom” în țările Uniunii și tranzitul gazului rusesc prin Ucraina.

În fața deteriorării relațiilor ruso-ucrainene, Uniunea Europeană s-a concentrat pe consolidarea poziției statelor membre în abordarea securităţii energetice. Pentru a diminua posibilitățile Federației Ruse de a face presiuni politice asupra statelor membre UE, prin poziția sa dominantă pe piața europeană a gazelor, politica energetică europeană și a țărilor din regiune urmăreşte reducerea depen-denței de gaz rusesc prin: creșterea producției interne; diversificarea surselor și rutelor de aprovizionare; îmbunătățirea pieței interne și a infrastructurii energetice; dezvoltarea de înmagazinare subterană a gazelor naturale.[4]

În același timp, cu scopul de a diminua factura de achiziție a gazului, dar și de a scădea dependența față de Rusia, Comisia Europeană a propus strategia pentru dezvoltarea unei uniuni energetice proprii care promite siguranță, durabilitate și respectarea mediului înconjurător.

Această tendință a negocierilor privind liberul schimb în aşa numita zonă transatlantică și înstrăinarea tot mai mare dintre UE și Rusia, ce se dezvoltă pe fondul crizei relațiilor internaționale, reprezintă, cu siguranţă, una dintre pro-vocările majore ale diplomației ruse în direcția europeană.[5]

Confruntându-se cu ostilitatea crescândă a Occidentului, Federația Rusă a abandonat proiectul gazoductului South Stream şi a anunţat că urmează, în schimb, să se construiască o conductă submarină cu o capacitate de 63 de miliarde de metri cubi pentru transportul de gaze naturale din Rusia spre Turcia. Astfel tranzitul gazelor rușești spre UE via Ucraina va fi redirecționat prin Turcia și în consecință Europa va trebui să construiască noi capacități de transport pentru a putea primi gaze naturale de la un hub amplasat la granița dintre Turcia și Grecia. Gazul natural rusesc livrat Turciei, via Turkish Stream, îşi poate continua drumul spre Europa Occidentală prin conducta Eastring, ce ar urma să treacă prin Bulgaria, România, Ungaria sau Ucraina şi Slovacia. De asemenea, conducta Eastring va putea furniza Europei Centrale şi de Vest gaze naturale din Iran, Irak şi Israel.

În cursul unei ere în care Rusia a urmărit să crească economic “ în Europa”, Occidentul a încercat ca prin sancțiunile economice să pună presiune asupra Moscovei, reorientându-i politica.

În contextul sancțiunilor economice ale Occidentului, Rusia s-a orientat spre Est, China devenind deja cel mai mare partener comercial al Rusiei. Mai mult decât atât, cele două ţări intenționează să extindă legăturile comerciale şi să dubleze cifra de afaceri la 200 miliarde de dolari în anul 2020, ceea ce reprezintă aproximativ jumătate din nivelul actual al schimburilor comerciale cu UE.

Cooperare politică şi economică dintre Moscova și Beijing devine din ce în mai strânsă, în mai 2014, semnându-se un acord de aprovizionare cu gaz rusesc pe o perioadă de treizeci de ani, la o valoare totală de 400 miliarde dolari.

Pe fondul crizei din Ucraina, şi implicit al deteriorării relațiilor dintre SUA, UE și Rusia, China are cel mai mult de câştigat, urmărind negocierea unor condiții mai favorabile în relațiile energetice cu Rusia şi totodată participarea sa directă în proiecte energetice, în Siberia și Arctica.

De asemenea, China urmăreşte să-şi demonstreze interesele în regiune, în mai 2014 efectuându-se exerciţii militare navale ruso-chineze în Marea Chinei de Est, acolo unde China și Japonia au dispute teritoriale. Moscova, constatând că Japonia este solidară Statelor Unite privind sancțiunile economice împotriva Rusiei, nu s-a opus înăspririi poziției Chinei.

După evenimentele din Ucraina, perspectivele pentru o reconciliere finală între Rusia și Japonia s-au deteriorat serios, dar nu pot fi considerate complet lipsite de speranță, fiind posibilă o apropiere între cele două ţări, ca o contrapondere parțială la presiunea geopolitică a Chinei.

Fiind din ce în ce mai îngrijorate de prezența militară consolidată a SUA în Asia-Pacific, ministerele apărării ale Rusiei și Chinei au purtat discuții, în noiembrie 2014, privind problemele de securitate ale regiunii, obiectivul principal fiind armonizarea eforturilor de construire a unui sistem colectiv de securitate regională.

Pe de altă parte, Rusia trebuie să acorde o atenţie sporită valenţelor coo-perării sale cu China, deoarece cu cât cooperarea va fi una mai strânsă, cu atât Moscova va trebui să țină cont de interesele Beijingului. Iar, în cazul în care această cooperare presupune o mult mai mare dependenţă a Moscovei de Beijing, şi nu viceversa, atunci China va avea acces la toate materiile prime și resursele militare-tehnice rusești, dispunând de toate pârghiile necesare deţinerii hegemoniei în estul, nordul și centrul Eurasiei.

În urma crizei din Ucraina s-a produs o schimbare majoră a raportului de forțe din lume.

Diferența dintre Ucraina și Rusia este, acum, definitivă și irevocabilă. Proiectul economic eurasiatic, fără participarea Ucrainei, a devenit mai puțin ambițios, anul trecut fiind crucial pentru crearea unei uniuni economice cu Belarus, Kazahstan, Armenia și Kârgâzstan. Înclinarea Rusiei către Est a început chiar înainte de criza ucraineană, dar criza a forțat Moscova să se orienteze mai repede.[6]

Anul 2014 a fost un punct de cotitură pentru politica externă a Rusiei, care a intrat într-o perioadă de luptă acerbă cu Occidentul, apropiindu-se de țările non-occidentale, în special de China, India, Brazilia, Turcia, Mexic, Africa de Sud, urmate de o serie de alte economii de piață emergente.

Deteriorarea relațiilor cu Occidentul îi permite Moscovei să dezvolte, cu mai puține restricții, relații bilaterale cu Iranul, în domeniul energiei nucleare, al furnizării de gaze şi industriei de petrol, în ciuda numeroaselor diferențe dintre Moscova și Teheran.

Mai mult decât atât, prin politica rigidă dusă în Ucraina şi prin determinarea de a se confrunta cu Statele Unite ale Americii, Rusia a câştigat noi “puncte politice” în Orientul Mijlociu, având ca drept dovadă îmbunătăţirea relaţiilor Moscovei cu Damasc şi Cairo. În plus, Rusia stabileşte un dialog cu monarhiile conservatoare din Golf și Iordania.

În anul 2014, Rusia a făcut progrese remarcabile, consolidându-şi politica în regiune. Pentru a face progrese în sectorul asiatic, a anunțat că adoptă o nouă strategie ce va pune accentul în primul rând pe probleme de securitate, pe relațiile comerciale și economice, și mai puţin pe aspectele politice.

Astfel, în septembrie anul trecut, prim-ministrul Dmitri Medvedev a anunţat cele trei obiective, aflate în centrul strategiei: îmbunătățirea încrederii între Rusia și țările din Asia, consolidarea participării Rusiei în afacerile regionale și îndreptarea unei atenţii sporite către ţările asiatice.[7]

Concluzii

Înţelegând că forțele pro-occidentale din Ucraina amenință interesele sale vitale, Rusia şi-a extins sfera de

influență atât în Ucraina cât şi în anumite regiuni din Eurasia, reprezentând o provocare pentru ordinea internațională.

Rusia îşi va putea schimba poziţia şi tactica privind Ucraina, însă obiectivul va rămâne același: Ucraina să rămână un stat-tampon între Rusia, pe de o parte, UE și NATO, pe de altă parte.

Cât de departe va merge Ucraina pe calea europeană este greu de spus astăzi, dar alegerea ei este evidentă. Primul pas în această direcție ar putea fi de aderare la NATO. Apoi, este probabil ca Ucraina să fie pregătită să adere la UE.

Dacă anterior, au existat opțiuni de a combina alegerea europeană a Ucrainei cu posibile forme de participare în cadrul proiectului eurasiatic, ele sunt acum complet pierdute.

Fără Ucraina proiectul eurasiatic, ce până la izbucnirea crizei a fost mai mult o politică decât o întreprindere economică, este sortit eşecului. Având în vedere că peste 40% din comerțul exterior al Rusiei este axat pe UE, este posibil ca pierderile, suferite în urma impunerii sancţiunilor, să nu fie compensate de creșterea comerțului cu țările Uniunii eurasiatice. În plus, Rusia, ale cărei exporturi către UE constau în principal în resurse energetice, se va confrunta cu achizițiile lor reduse. Piețe eurasiatice, inclusiv China, nu vor fi în măsură să dea Rusiei acele tehnologii care sunt necesare modernizării țării. Rusia pierde rapid poziția sa în arena internațională.[8]

Criza din Ucraina a pus capăt proiectului de “integrare a Rusiei în Occident” şi a generat motivele unui nou “război rece” şi a unei confruntări între marile puteri.

Chiar dacă, prin eforturi comune, s-ar reuși o stabilizare relativă a situaţiei din Ucraina, fără rezolvarea problemei Crimeei, nu va fi posibil nici un acord ferm, nici o normalizarea a relaţiilor ruso- ucrainene şi ruso-occidentale, aşa cum s-a întâmplat în urma războiului ruso-georgian.

Pentru a încuraja aliații din Europa de Est, SUA au inițiat o serie de măsuri pentru a restabili “linia de descurajare” împotriva Rusiei în Europa, trecând prin frontierele estice ale statelor baltice, Polonia și România. Însă, între aceste țări și Rusia se stabileşte o zonă de conflict ce cuprinde Ucraina, Republica Moldova și Georgia. Mai mult decât atât, conflictul din Ucraina şi lupta SUA-Rusia pentru influență, pot afecta o serie de alte țări și teritorii, inclusiv Armenia, Belarus, Kazahstan, Caucazul de Nord și Crimeea, precum și țările baltice, transformându-le statutul și orientarea geopolitică.

Astăzi ne aflăm în faţa unei noi etape în lupta pentru influență şi, de asemenea, în imposibilitatea de a prezice cu exactitate durata acesteia, ca şi rezultatul. Un lucru este clar: oricare ar fi con-secinţele, acestea vor schimba semnificativ echilibrul geopolitic din Europa de Est...