„Chestiunea grecească” nu începe cu Syriza. Şi nu se va încheia cu ea!

E comic, câteodată, să vezi cât de uşor poate fi surprinsă opinia publică internaţională. E iritant să vezi că şi conducătorii politici se arată surprinşi, chiar dacă o minimă cunoaştere a trecutului – de a cărei lipsă nu îi putem suspecta – îi face greu de surprins. E evident că Grecia a creat, în ultimii ani, o „problemă internaţională”. Dar este pentru prima dată când se întâmplă asta. Cele de mai jos – altfel, în bună parte, narative – pot fi uşor taxate drept „incorecte politic”. Dar ce mai este „corect politic” azi? Fără a intra în detalii de politică externă şi/sau de economie, la o privire de ansamblu asupra istoriei postbelice a Greciei, se observă că ea a fost permenent un „international troublemaker” sau „trouble seeker”. Spre deosebire de alte state (inclusiv România), în cazul cărora s-ar putea vorbi de o „fatalitate”, pentru Grecia situarea geopolitică nu a fost atât o sursă de probleme, cât un pretext pentru problemele create şi o motiv al toleranţei puterilor occidentale.

Chiar dacă a rămas pe parcursul întregii perioade postbelice în tabăra capitalistă/occidentală, comportamentul Greciei în plan internaţional nu a fost nici pe departe liniar. Pe lângă problemele la care englezii şi americanii se aşteptau (cele legate de proximitatea blocului comunist) şi la care a căror rezolvare Grecia ar fi trebuit să contribuie, grecii au adăugat probleme noi care nu au făcut decât să complice situaţia.

În primii ani postbelici, controlul asupra Greciei revenise Marii Britanii care însă a trebuit să îşi recunoască incapacitatea de a gestiona situaţia survenite odată cu izbucnirea războiului civil. Acesta s-a dovedit a fi nu doar un conflict între două tabere dintr-o ţară sud-est europeană, ci o confruntare, chiar dacă indirectă, între cele două blocuri. După ce, în februarie 1947, Marea Britanie ceruse ajutorul SUA, ambasadorul american la Atena a atras atenţia administraţiei de la Washington că „dacă Grecia cade pradă comunismului, întregul Orient Apropiat ca şi o parte a Africii de Nord vor trece cu siguranţă sub influenţă sovietică”. În martie, preşedintele Truman cerea Congresului aprobarea unui ajutor de 400 milioane dolari pentru Grecia şi Turcia (aşa-numita „Doctrină Truman”), iar în iunie se demara Planul Marshall. Sprijinul financiar american a fost vital pentru Grecia. Chiar dacă fondurile reprezentau oficial doar un ajutor economic, o bună parte a fost folosită pentru înarmare.

Dar în Grecia nu au ajuns numai bani americani, ci şi oameni. Consilierii civili şi militari au fost plasaţi în posturi cheie din toate sectoarele şi au avut un rol determinant în administrarea ţării, fiind adesea percepuţi ca nişte colonişti. De aici un oarecare sentiment anti-american în rândul populaţiei, sesizabil încă de la sfârşitul deceniului al cincilea, acutizat în deceniile următoare şi existent, cu intermitenţe, până în zilele noastre.

În 1950, Grecia s-a alăturat trupelor ONU care au intervenit în războiul din Coreea, o altă confruntare indirectă între blocuri. În 1952, a fost admisă în NATO, alături de Turcia, iar în 1953 a încheiat Pactul Balcanic. Politica sa externă părea să fi intrat pe un făgaş clar, când a apărut marea problemă care îi va afecta, într-un fel sau altul, relaţiile cu toată lumea: PROBLEMA CIPRIOTĂ.

Insula Cipru a fost parte a Imperiului Otoman (sub administraţie britanică din 1878), până în 1914, şi respectiv a celui britanic, după acest an. Cum Grecia îşi atinsese frontierele etnice în Europa, Cipru a devenit, după cum observa Barbara Jelavich, „focarul pasiunilor naţionale ale grecilor” şi „o supapă pentru frustrările” acumulate de-a lungul timpului. Principalele figuri ale comunităţii greceşti erau arhiepiscopul Makarios al III-lea (pe care Henry Kissinger l-a numit „Fidel Castro al Mediteranei”) şi generalul Giorgios Grivas (erou al rezistenţei din Al Doilea Război Mondial) care înfiinţase organizaţia paramilitară EOKA (Organizaţia Naţională a Luptătorilor Ciprioţi). Cei doi se aflau în relaţii bune şi scopul lor comun era Enosis-ul (unirea cu Grecia). În 1955, Grivas a lansat un apel la nesupunere civilă şi, în acelaşi, timp a început să pună la cale atacuri teroriste. Se pare că britanicii au încurajat guvernul de la Ankara să intervină în problemă. În scurt timp, nu doar că insula s-a transformat în câmp de luptă, dar şi zona continentală a cunoscut incidente sângeroase. Cel mai cunoscut este masacrul de la Istanbul (6-7 septembrie 1955), când turcii au luat cu asalt locuinţele concetăţenilor greci. La originea acestei porniri a stat zvonul răspândit de presa controlată de guvern cum că la consulatul turc din Salonic (care era, totodată, şi casa natală a lui Mustafa Kemal) ar fi avut loc un atentat cu bombă. E adevărat că o bombă existase, dar ea fusese amplasată chiar de un angajat turc, care a fost rapid arestat. Presa însă a omis să spună asta, inducând ideea că a fost mâna grecilor.

În 1959, la Zurich, premierul grec, K. Karamanlis, şi cel turc, Adnan Menderes, au semnat un acord cu privire la viitorul Ciprului: urma să devină republică în cadrul Commonwealth-ului, cu preşedinte grec şi vicepreşedinte turc, iar turcilor li se rezervau 30% din mandatele parlamentare. Turcia, Grecia şi Marea Britanie îşi menţineau contingente militare în insulă, ca garanţi ai stabilităţii. Planul s-a bucurat şi de susţinerea SUA şi a fost pus în aplicare anul următor. În 1960, Cipru a devenit independent, cu Makarios, preşedinte, şi Fazil Küçük, vicepreşedinte.

Acest semi-succes a fost departe de a linişti spiritele. Pentru grecii ciprioţi, Enosis-ul a rămas marea dorinţă, iar pentru opoziţia de la Atena, evenimentul a fost prilejul ideal de a ataca guvernul pentru supunerea faţă de occidentali (şi, în special, faţă de americani), care – iată! – nu susţinuseră cauza grecească. Socialiştii au mers până la a cere părăsirea NATO şi proclamarea neutralităţii.

Nu este lipsit de importanţă că, fix în acest context dominat de ostilitatea faţă de americani şi britanici, guvernul grec a adresat cererea de aderare la Comunităţile Europene (1959). Doi ani mai târziu a fost încheiat un acord potrivit căruia Grecia urma să devină membru cu drepturi depline în 1984.

În 1963, grecii au comis o serie de acte de marginalizare a turcilor. Cei dintâi cereau în continuare Enosis. Cei din urmă, respectarea acordului de la Zurich sau separarea. La cererea Marii Britanii, ONU a trimis o forţă de menţinere a păcii. Grecii au atacat zona locuită de turci. Aceştia au primit ajutor, pe cale aeriană, de la „ţara mamă”.

Şi pentru ca situaţia să se complice şi mai tare, pe fondul problemelor amintite, arhiepiscopul-preşedinte şi-a schimbat atitudinea: nemulţumit de sprijinul acordat de Atena, el a renunţat la cauza unirii, căutându-şi aliaţi în blocul socialist şi în rândul nealiniaţilor. Grivas a fost trimis de guvern să îl înduplece, dar, ajuns în insulă, nu a făcut decât să descopere mişcarea Aspida (Scutul), o grupare complotistă care plănuia instaurarea unui regim socialist la Atena, retragerea din NATO şi proclamarea neutralităţii, implicat fiind Andreas Papandreou, fiul primului-ministru Giorgios Papandreou. A izbucnit, după cum era de aşteptat, un conflict între premier şi Rege, până în 1967, la instaurarea regimului coloneilor. În Cipru, vreme de un deceniu, aveau să existe trei forţe: Makarios, sprijinit de stânga; Grivas şi trupele greceşti; turcii ciprioţi şi trupele Ankarei.

Regimul Ioannidis, instalat în 1973 la Atena (partea finală a regimului coloneilor), a făcut presiuni asupra lui Makarios pentru acceptarea Enosis-ului. Acesta, în schimb, a acuzat public imixtiunea în treburile interne ale Ciprului. În iulie 1974, guvernul grec a iniţiat o lovitură de stat şi l-a înlocuit pe arhiepiscop cu Nikos Sampson, un fost teorist EOKA. Ankara, nemulţumită de situaţie, a uzat de dreptul de intervenţie recunoscut de acordul din 1959. Atena a încercat să facă la fel, dar ofiţerii săi din Cipru au refuzat să se implice într-un conflict.

În 1974, o nouă lovitură militară a adus restaurarea democraţiei în Grecia şi rechemarea lui Karamanlis din exil. La Nicosia, Makarios a fost repus în funcţie şi a mai condus încă trei ani. Chiar dacă situaţia părea stabilizată, trupele turceşti nu au fost retrase. Ele au păstrat sub ocupaţie cca 40% din teritoriul insulei, pentru apărarea populaţiei turcofone.

Spre sfârşitul mileniului, problemele s-au multiplicat. După revenirea la putere, Karamanlis a trebuit să facă faţă valului de anti-americanism stârnit în urma eveni-mentelor din Cipru. Aşa se face că, în 1975, trupele greceşti au fost retrase din NATO. În anii următori, au avut loc numeroase negocieri cu turcii, fără a se ajunge însă la vreun consens. În schimb, relaţiile cu celelalte ţări balcanice au evoluat. În paralel, s-au depus eforturi pentru aderarea la CEE. În 1979, parlamentul de la Atena a aprobat aderarea anticipată, astfel că, în 1981, Grecia a devenit al zecelea stat membru. De asemenea, în 1980 a revenit sub comanda integrată a NATO.

Venirea la putere a lui Andreas Papandreou (1981) a fost primită cu relativă îngrijorare de către occidentali, căci, în discursurile sale de campanie, acesta fluturase ideea retragerii din NATO şi CEE. Chiar dacă nu a mers atât de departe, el a creat destule probleme, ducât o politică externă în răspăr cu cea a taberei occidentale: a menţinut relaţii cu Polonia lui Jaruzelski, a condamnat intervenţia militară israeliană din Liban şi a susţinut OEP etc. Istoricul britanic Richard Clogg l-a etichetat pe Papandreou drept „campionul cauzelor radicale din întreaga lume”.

Relaţiile greco-turce au fost marcate de tensiuni, survenite periodic (1976, 1984, 1987), de obicei pornind de la incidente maritime. În 1983, Adunarea Turcilor Ciprioţi a proclamat Republica Turcă Independentă a Ciprului de Nord, recu-noscută numai de Turcia. Un moment de criză a existat în 1987, când în condiţiile unui incident cu turcii, Papandreou a trimis emisari la Sofia pentru a negocia un sprijin din partea Pactului de la Varşovia. În anul următor, la Davos a fost semnată o înţelegere pentru renunţarea la război, dar, la scurtă vreme după.

Anii ’90 au o nouă problemă majoră pentru Grecia, problemă care, asemenea celei cipriote, îi va determina întreg comportamentul internaţional. În toamna anului 1991, au fost făcute demersurile pentru obţinerea independenţei, proclamate oficial în ianuarie 1992. Încă din primele momente, Comisia Europeană a cerut tânărului stat să depună o cerere de aderare, ceea ce echivala cu recunoaşterea din partea CEE. Grecia s-a opus, principalul motiv invocat fiind acela al denumirii. Grecii nu s-au lăsat înduplecaţi nici după ce parlamentul macedonean a introdus în constituţie declaraţia că nu emite nici un fel de pretenţie asupra teritoriului vreunui alta stat. E adevărat că existau şi extremişti care pretindeau anexarea unor zone din Grecia (chiar Salonic-ul), dar ei erau marginali şi nu reprezentau poziţia oficială. Pentru occidentali era de neînţeles de ce grecii percepeau acest stat mic ca pe o mare primejdie. S-au făcut demersuri pentru recunoaşterea statului sub o denumire acceptabilă pentru toată lumea. În 1993, s-a ajuns la varianta aparent mulţumitoare Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FYROM) şi ţara a fost admisă în ONU, în 1994. Cam toate statele europene au recunoscut noua construcţie. SUA şi Rusia li s-au alăturat.

Revenirea lui Papandreou la putere (1993) era din nou îngrijorătoare pentru occidentali. El nu-şi dezminţea anti-americanismul. Ca reacţie la recunoaşterea FYROM de către SUA, Grecia instituit, în 1994, un embargou economic împotriva micului stat. Abia după aproape 20 luni şi numeroase intervenţii americane, în septembrie 1995, la New York a fost semnat un acord de normalizarea relaţiilor. Grecia şi FYROM şi-au recunoscut reciproc suveranitatea şi limitele teri-toriale. Macedonenii se angajau să renunţe la folosirea soarelui/stelei Vergina, iar grecii, să accepte aderarea FYROM la Consiliul Europei şi la Parteneriatul pentru Pace.

Ostilitatea iniţială faţă de FYROM a determinat apropierea Greciei de „statul paria” al Europei, Iugoslavia lui Slobodan Milošević. Multe dintre detaliile acestor relaţii au putut fi aflate abia după înlăturarea liderului sârb. În anii 1991-1992, grecii au încurajat planurile separatiste ale sârbilor macedoneni, şi chiar au pus la cale un plan comun de presiuni. Mai mult, guvernul grec şi-a manifestat susţinerea şi faţă de sârbii radicali din Bosnia, ai lui Radovan Karadjić. Astăzi, se pare că există probe că, în iulie 1995, la asediul oraşului Srebreniça, trupele lui Radko Mladić au folosit armament primit de la Atena şi chiar au fost ajutaţi de grupări paramilitare greceşti.

În ceea ce priveşte relaţiile Greciei cu Turcia, ele au ajuns la normalizare abia în 1999, când opiniile publice din ambele ţări au fost sensibilizate de tragediile acelui ani (cutremurele de la Istanbul – august şi Atena – septembrie. Acum, la summit-ul de la Helsinki, Turcia a primit statutul de ţară candidată la UE, fără ca Grecia să se opună. Chestiunea cipriotă a rămas însă nerezolvată. Nu se mai vorbeşte azi despre ea, dar e o problemă latentă în interiorul NATO.

Şi... în sfârşit, Syriza şi al său Tsipras. După ce, vorba lui Cristian Ghinea într-un articol recent, din „motive populiste”, a „plâns, mângâiat pe creştet, dar în esenţă minţit şi sacrificat poporul” şi a speriat Europa, Syriza e acum „domesticită de răspunderea guvernării, pentru că povestea economică e diferită de povestea politică din campanie”. Ar fi bine dacă, aşa se auzea recent prin presa occidentală, eşecul populiştilor greci ar compromite toate populismele europene. E suficient însă să ne uităm puţin în istorie pentru a ne convinge de infinita capacitate de regenerare a populismelor. Poate problema asta va trece. Dar să nu ne amăgim! Vor veni altele şi altele...