Svetlana Aliluieva, Douăzeci de scrisori către un prieten (adevărul despre tatăl meu)

Svetlana Iosifovna Aliluieva (1926-2011) a fost cel de al treilea copil şi singura fiică a lui Iosif Vissarionovici Stalin şi a Nadejdei Aliluieva. După moartea tatălui său, a luat numele de fată al mamei şi a lucrat la Moscova, ca profesoară şi traducătoare. În 1967 a emigrat în Statele Unite, stârnind un conflict între cele două puteri. Regimul de la Moscova

a negat evenimentul, dar Nadejda a devenit cunoscută în Occident pentru criticile aduse politicii sovietice. În urma căsătoriei, şi-a schimbat din nou numele, în Lana Peters. În 1967, cu ocazia celei de a 50-a aniversări a Revoluţiei bolşevici, a publicat la Londra şi la New York cartea autobiografică 20 letters to a friend. În URSS, în limba rusă, aceasta avea să circule în samizdat. Anul acesta, va apărea, la Editura Europa, prima traducere în română, realizată de doamna Nina Gonţa. Continuăm publicarea în avanpremieră a câtorva fragmente.

În amintirea mamei mele

16 iulie 1963

Cât este de linişte aici! La numai 20 de km se află Moscova, un vulcan omenesc veşnic în fierbere, lavă de patimi şi pasiuni, orgolii, ambiţii, politică, distracţii, întâlniri, necazuri şi tristeţi, forfotă, agitaţie, deşertăciuni, Festivalul Internaţio-nal, tratativele cu China, noutăţile mondiale de dimineaţă, de zi şi de seară. Au venit ungurii, umblă pe străzi de colo-colo, actori de film din toată lumea, negresele aleg suveniruri din Magazinul Universal (GUM). Piaţa Roşie, oricând te duci, este plină de oameni de toate culorile şi fiecare dintre ei îşi aduce cu sine soarta, caracterul şi sufletul.

Moscova clocoteşte, se înăbuşe şi aşteaptă la nesfârşit noutăţi, evenimente, senzaţii tari. Fiecare vrea să fie primul, să afle cea mai recentă noutate. Acesta este ritmul vieţii contemporane.

Dar aici e linişte. Soarele asfinţitului luminează pădurea, iarba. Această pădure este o mică oază între Odinţovo, Barvihovo şi Romaşkaia, o oază unde nu mai sunt case de vacanţă noi, nu se mai construiesc de mult, nu se mai fac drumuri, iar pădurea se curăţă cosind iarba din poene, înlăturându-se ramurile uscate. Pe aici se plimbă moscoviţii în zilele libere, cum menţionează radioul şi televiziunea.

Alta este să mergi cu rucsacul în spate şi cu toiagul în mână de la staţia Odinţovo la staţia Usovo sau până la Ilinskoe, printr-a noastră blagoslovită pădure, pe minu-natele ei cărărui, prin văgăuni şi printre arborii de mesteacân. 3-4 ore rătăceşte omul prin pădure, respiră oxigen şi i se pare că a înviat, s-a vitalizat, s-a însănă-toşit, a uitat de toate grijile şi iarăşi se aruncă în Moscova ce fierbe, abandonând buchetul frumos de flori de câmp pe o poliţă din vagonul de tren care l-a adus de la casa de vacanţă, iar mai apoi să vă sfătuiască şi pe voi, cunoştinţele lui, să vă petreceţi duminica plimbându-vă prin pădure.

Şi atunci, veţi trece pe potecile din preajma casei în care eu locuiesc.

Am petrecut în această pădure şi în acest loc toţi cei 37 de ani ai mei. Nu e relevant că viaţa mea a suferit schimbări, că s-au modificat casele, pădurea însă a rămas aceeaşi, Usovo, pe acelaşi loc şi acelaşi vechi hăţiş, cu colnic de-asupra lui.

De aici se văd ca-n palmă toate împrejurimile. Aceleaşi cătune ţărăneşti unde apa se scoate din fântâni şi se găteşte la lampa cu petrol, unde în casă, după perete, mugeşte vaca, cotcodăcesc găinile. Acum mai vezi înălţate pe acoperişurile cenuşii şi prăpădite antene de televizor, iar copiii poartă bluze de nailon şi sandale ungureşti.

Multe se schimbă şi aici, dar totuşi miroase, ca şi înainte, a iarbă şi a pădure de mesteacăn. Cum cobori din tren tot acolo găseşti pinii falnici, aceleaşi drumuri mărginaşe care se răsfiră către Petrovskoe şi Znamenskoe.

Aici este Patria mea ! Aici, nu în oraş, nu în Kemlinul pe care nu-l suport, unde am vieţuit 25 de ani. Şi când voi muri, vreau să mă pună în pământul de aici, din Romaşkovo, în cimitirul de lângă staţie, pe deluşor. Acolo este loc larg, îndeajuns; se vede totul în jur, câmpii cât vezi cu ochii, cerul şi bisericuţa de pe culme, construcţie veche, încă bună e adevărat. Acum, nu mai este în funcţiune, nu se mai petrec slujbe bisericeşti în ea, demult. E în delăsare, dar copacii din curte au crescut atât de înalţi, de parcă continuă să slujească Eternei Bunătăţi de pământ. Numai aici aş vrea să fiu înmormântată, niciunde în alt loc din oraş, să mă înăbuş acolo.

Numai ţie îţi spun asta, prietenului meu fără pereche. Vreau să ştii. Tu ai vrut să afli totul despre mine. Te interesează totul. Atunci să ştii şi astea. Îmi spui că eşti curios să cunoşti cât mai multe din viaţa mea, despre tot ce am văzut prin preajmă.

Multe au fost interesante. Şi nu este important ce a fost, ci ce se crede în prezent că... a fost. Vrei că meditezi asupra acestora împreună cu mine ? Eu îţi voi scrie despre toate.

Unicul avantaj într-o despărţire, este că poţi să scrii scrisori. Am să scriu totul, ce şi cum pot. Am la dispoziţie cinci săptămâni ale despărţirii de tine, de prietenul care mă înţelege şi vrea să mă cunoască mai bine.

Va fi o scrisoare lungă, lungă. Vei găsi aici de toate: portrete umane, schiţe, fotografii, biografii, natură, intrigi sen-timentale, evenimente sociale, personalităţi mari şi mici, cugetări, cuvântări şi opinii ale prietenilor şi cunoştinţelor, ale tuturor celor pe care i-am cunoscut... Va fi un tablou pestriţ, nesistematizat, ce se va re-vărsa asupra ta, dintr-odată, ca o avalanşă, întocmai cum s-au întâmplat aievea toate.

Să nu crezi, te rog să nu crezi, că eu îmi socot viaţa mea personală foarte inte-resantă. Dimpotrivă, pentru generaţia mea, viaţa mea este extraordinar de monotonă şi sumbră. Poate că, în sfârşit, când eu voi scrie despre asta, de pe umerii mei va cădea o povară istovitoare şi numai atunci va începe cu adevărat a mea viaţă. Visez în taină la asta, în sufletul meu nutresc această speranţă demult. Atât de mult am obosit să port în cârcă acest pietroi ! Poate voi reuşi până la urmă să-l dau jos.

Da, generaţia mea a trăit mult mai interesant decât mine, iar cei care sunt cu 5-6 ani mai mari, sunt cei mai minunaţi, căci ei sunt acei care de pe băncile facul-tăţii au plecat pe front, cu capul înfier-bântat şi cu inima în flăcări. Puţini au rămas teferi şi puţini s-au întors, dar cei care au reuşit acum sunt floarea contem-poraneităţii. Aceştea sunt viitorii noştri decembrişti care ne vor învăţa pe toţi cum să trăim. Ei încă îşi vor spune cuvântul, sunt convinsă. Rusia este însetată de cuvântul înţelept aşteptat de mult, îi duce dorul, dorul cuvântului şi al acţiunii.

Eu nu-i voi ajunge din urmă, nu am avut victorii, nu am jucat pe scenă... deschisă. Viaţa mea s-a perindat în culise... Dar oare acolo nu a fost interesant ? De acolo, din umbră, vezi publicul, aplaudând cu gurile căscate, înghiţând cuvântări, public orbit de focuri de artificii şi de decoraţii. De acolo se văd şi actorii în roluri de ţari, dumnezei, slugi, statisticieni, vezi cum discută între ei, ca oamenii. După cortină însă, în semiîntuneric, miroase a şoarece, a clei şi a decoraţiuni învechite. Dar cât este de fascinant să observi toate astea! Acolo se perindă viaţa macheurilor, sufleurilor, costumierilor, care pentru nimic în lume nu-şi vor schimba viaţa lor şi destinul. Cine să ştie în afară de ei, că viaţa este un măreţ teatru unde nu întot-deauna omului i se atribuie rolul pre-destinat. Dar spectacolul curge, pasiunile fierb, eroii ameninţă cu săbiile, poeţii citesc ode, se cunună cupluri, castelele butaforice se surpă în beznă, altele răsar instantaneu, zboară zâne şi duhuri rele, apare umbra regelul, Hamlet se frământă, iar poporul tace !

Scrisoarea I

Povestea mea va fi de lungă durată. Scrisorile... lungi. Voi fugi înainte şi mă voi întoarce... la începuturi. Să mă iertaţi, ăsta nu este un roman, nu-i o biografie sau memorii, să nu vă aşteptaţi la o descriere consecutivă a evenimentelor.

...O dimineaţă superbă. Lacul din pădure: cântă păsărelele, soarele pătrunde prin frunziş în penumbra copacilor. Astăzi vreau să vă povestesc despre însuşi sfârşitul, despre acele zile ale lui martie 1953. A fost într-adevăr sfârşitul unei epoci şi începutul alteia cum s-a vehiculat, cum s-a declarat, sau nu?

Nu eu pot judeca acest lucru. Problema mea nu este epoca, ci omul. Erau zile cumplite, teribil de grele. Aveam o sen-zaţie că ceva obişnuit mie, ceva solid, stabil, bine înrădăcinat, s-a clătinat din loc. Pentru mine totul a început din momentul când, în data de 2 martie, m-au căutat la Academia Ştiinţelor Sociale. Eram la ora de limbă franceză şi mi s-a transmis că Malenkov mă roagă să vin la „Blijnoe”(aşa i se spunea celei mai apropiate case de vacanţă a tatălui meu din Kunţovo). Era de neconceput, nu era obişnuit ca cineva în locul tatălui meu să mă invite... la vilă... În timpul cât a durat călătoria, în suflet mi s-a cuibărit un sentiment de frică şi îndoială.

Când am intrat pe poartă şi N.S. Hruşciov şi N.A. Bulgarin au oprit maşina, m-am gândit că totul se sfârşise... deja. Am ieşit, m-au luat la braţ. Aveau feţele plânse, triste: „Mergem în casă, Beria şi Malenkov îţi vor spune ce s-a întâmplat...”

Înăuntru, chiar în antreu, nimic nu mai era ca înainte, în locul liniştii obişnuite, toţi fugeau în toate părţile, agitaţi. Când mi s-a spus că noaptea trecută tatăl meu a avut un atac cerebral şi că acum se află într-o stare de inconştienţă, am simţit o uşurare, căci eu mă gândisem că tata... nu mai este. Mi s-a mai comunicat că atacul e posibil să se fi produs la ora 3 de noapte, chiar în această cameră, aici, pe covor, lângă canapea şi că mai apoi s-a luat hotărârea să fie mutat în altă cameră, pe altă canapea, acolo unde, de obicei, el dormea. „Acum se află acolo, lângă el sunt medicii, poţi să mergi la el...”

Amănuntele nu aveau relevanţă. Unicul lucru pe care îl simţeam: că tatăl meu... murea. Eram convinsă de acest lucru, deşi încă nu discutasem cu medicii, pur şi simplu vedeam că totul în jur, chiar şi această casă cu tot ce includea în ea, murea în faţa ochilor mei.

În toate cele trei zile cât am stat acolo, am înţeles clar că alt deznodământ nu mai există.

În sala mare, unde era culcat tatăl meu, se îmbulzeau o mulţime de lume. Medici necunoscuţi, care-l vedeau pe bolnav pentru prima dată (academicianul Vinogradov, care l-a ţinut pe tata sub observaţie pe parcursul mai multor ani la rând, era în închisoare), se agitau acum în preajma-i, buimăciţi. Îi puneau lipitori pe ceafă şi gât, îi făceau investigaţii cardio-logice, rază la plămâni, îi administrau injecţii, iar unul dintre ei îşi nota întruna mersul bolii, a tuturor intervenţiilor, într-un registru.

Se făcea totul, cum trebuie...

Medicii se străduiau să salveze o viaţă... pe care nu o mai puteau salva. Undeva se ţinea o şedinţă a Academiei de Ştiinţe, se hotăra ce să se întreprindă în continuare... În mica sală din vecinătatea noastră, de alături, se convocase o şedinţă non-stop a unui consiliu medical, unde se luau...măsuri de intervenţie.

S-a adus şi aparatură sofisticată, complicată, pentru respiraţie artificială, dintr-un Institut de Cercetări Ştiinţifice, însoţită de specialişti tineri (fără ajutorul lor nimeni nu ştia cum s-o foloseacă) Agregatul gigant a şi stat fără treabă, fără întrebuinţare, iar tinerii medici se uitau în jur, buimăciţi şi abătuţi, la tot ce se petrecea. Am observat printre ei o femeie tânără pe care o cunoşteam. Ne-am salutat dând din cap, în tăcere.

Toată lumea se stăruia să tacă, era ca în biserică, nimeni nu vorbea despre alte chestii. Aici se petrecea ceva foarte im-portant, înţelegeam asta. Un singur om se comporta aproape dezgustător, sfidător şi detestabil. Exaltat până la extrem, pe faţa lui şi fără asta destul de antipatică, hidoasă şi urâtă, se puteau uşor citi... patimi... diferite. Ele arau: ambiţia, duritatea, vicle-nia, şmecheria, dorinţa de putere. În acest moment de mare responsabilitate, el se străduia din răsputeri să tragă pe sfoară, să păcălească pe cineva. Asta îi era scris pe frunte! Se apropia mereu de patul bol-navului, se uita îndelung la faţa lui... Tata uneori mai deschidea ochii, deşi nu era conştient... Beria îl privea absorbit în ochii tulburi, se pare că îşi dorea chiar şi acum să fie cel mai drept, cel mai credincios, cum el mereu s-a silit să pară pentru tatăl meu şi chiar i-a reuşit. În ultimul moment, când totul a luat sfârşit, Beria m-a observat şi a ordonat iritat: „Scoateţi-o afară pe Svetlana!”. L-au auzit toţi, s-au uitat la el toţi, dar... nimeni nu s-a mişcat din loc. Când a fost clar că totul s-a „terminat”, el a ţâşnit pe hol şi, în liniştea totală a sălii unde toţi stăteam abătuţi în jurul patului mortuar, s-a auzit vocea lui puternică, ce nu putea camufla triumful: „Hrustalev, maşina!”

Era tipul vicleanului de pe lângă „ţar”, întruchiparea perfidiei răsăritene, a lin-guşirii josnice, a ipocriziei, care l-a „împăienjenit” până şi pe tata, deşi pe el era foarte greu să-l minţi. Multe din cele săvârşite de această hidră, în prezent au căzut ca o pată pe numele tatălui meu. În unele sunt vinovaţi amândoi, dar faptul că Lavrentii (Beria) a reuşit să-l ducă de nas pe tata şi apoi să-şi râdă în barbă, este un fapt. Asta o înţelegeau şi toţi cei de „sus”.

În momentele descrise mai sus, tot conţinutul lui interior, urât şi hidos, răbuf-nise la suprafaţă, îi era greu să se stă-pânească. Mulţi au observat asta, nu numai eu. Se temeau toţi de el, ştiau că în mo-mentul când tatăl meu moare, în mâinile acestui om fioros, unicul din Rusia, se concentrează cea mai mare putere.

Îndată după atac, tata a fost mereu inconştient, cum au constatat medicii. Atacul cerebral a fost dur, cu pierderea capacităţii de a vorbi, partea dreaptă a corpului fiind paralizată. De câteva ori însă el a deschis ochii, dar privirea îi rămânea tulbure, cine ştie dacă recunoştea pe cineva... În aceste momente toţi se repezeau către patul lui, stăruindu-se să audă ceva, în speranţa să surprindă o frază sau măcar o sclipire în privire, o dorinţă...

Stăteam alături, îl ţineam de mână, nu mai era nimic de făcut...

Ciudat, în aceste zile de boală ale lui, când lângă mine aveam doar trupul lui, sufletul fiindu-i poate deja zburat, în ultimele zile de rămăs bun din Sala Coloanelor unde a fost depus, îl iubeam mult mai mult, mai gingaş, decât pe tot parcursul vieţii.

A fost departe de noi, de copii, de toţi apropiaţii lui. Pe toţi pereţii din camerele caselor de vacanţă, în ultimii ani, se iviseră tablouri imense ale copiilor lui: un băieţel pe schiuri, un băieţel lângă un vişin înflorit, dar pe cinci dintre nepoţii lui nici n-a găsit timp să-i vadă... niciodată. Şi totuşi pe el îl iubeau şi-l iubesc şi acum toţi nepoţii deşi nu-l cunoscuseră.

În acele zile când stătea liniştit pe patul lui de moarte, faţa i se făcuse parcă mai frumoasă, distinsă, am simţit că inima mi se rupe de dragoste şi de tristeţe. Aşa avalanşă de simţăminte puternice, con-tradictorii, n-am mai simţit până atunci, de fapt, nici după... Când stăteam în Sala Coloanelor (în acele zile am stat numai în picioare, cât nu m-au rugat să mă aşez, ba chiar mi-au adus şi un scaun, eu nu m-am aşezat, n-am putut...)

Împietrită, fără cuvinte, undeva, în adâncul sufletului meu, am înţeles totuşi că a sosit o oarecare eliberare, o uşurare. Nu ştiam, nu conştientizam în ce constă ea, dar ştiam că este o eliberare pentru toţi şi chiar pentru mine deopotrivă, o eliberare de un jug, de o povară, care ne apăsa pe suflete, pe inimă şi pe minţile noastre ca o stană, ca un munte unic. Cu toate acestea, eu priveam faţa frumoasă, liniştită, tristă, ascultam fanfara cu muzica-i funebră şi fiinţa mi se sfâşia de durere, se rupea în bucăţi. Mi se părea că sunt o fiică de nimic, că n-am ajutat acest suflet sin-guratic, pe acest bătrân bolnav, părăsit şi îndepărtat de toţi în Olimp-ul său, care totuşi este tatăl meu şi care m-a iubit cum a putut, în felul lui, poate, căruia îi rămân datoare, nu numai cu răutate, ci şi cu înţelegere şi bunătate.

N-am mâncat, n-am băut aproape nimic în acele zile, nu puteam nici să plâng, mă apăsa o tristeţe grea ca o piatră, insuportabilă.

Tatăl meu a murit greu, mai bine zis, groaznic. Era prima moarte la care asistam. Dumnezeu dă moarte uşoară celor drepţi... La el hemoragia din creier se răspândise, pe parcurs, către toate centrele, iar cu o inimă sănătoasă, puternică, hemoragia aca-parează sistemul respirator şi omul se prăpădeşte din cauza asfixiei.

Respiraţia tatălui se înteţea continuu.

Ultimele ore. La ora 12 deja era clar că insuficienţa respiratorie a atins cota maximă. Faţa i s-a întunecat la culoare şi s-a schimbat considerabil. Pe parcurs se schimbă şi mai mult, de nerecunoscut, buzele-i se învineţiseră. Câteva ore, una-două, pur şi simplu se înăbuşea. Agonia era groaznică... Se sufoca, în faţa noastră, a tuturor. Într-un moment însă, poate mi s-a părut mie că a fost aievea, el a deschis ochii, ne-a învăluit cu privirea pe toţi acei care stăteam în jurul lui. Era o privire îngrozitoare, aproape nebună, poate fu-rioasă sau plină de frică înaintea morţii, poate speriată de atâtea feţe necunoscute ale medicilor care stăteau aplecaţi deasupra lui, lângă patul mortuar. Cine ştie... Privirea lui s-a răsfirat asupra noastră într-o fracţiune de secundă. Şi... deodată, acest gest a fost ceva de neînţeles pentru mine, nici până în prezent nu m-am lămurit, dar n-o să uit gestul acelea niciodată... el şi-a ridicat mâna stângă şi ori a arătat ceva sus, pe tavan, ori ne-a ameninţat. În următorul moment, sufletul, făcând o ultimă sforţare, a părăsit corpul tatălui meu. Am crezut că şi eu mă voi înăbuşi odată cu el, m-am înfipt adânc cu mâinile în braţul doctoriţei tinere, care se afla lângă mine – ea a gemut de durere – ne ţineam una de alta.

...Sufletul a zburat în drumul lui. Corpul s-a relaxat, faţa i s-a făcut palidă, a căpătat înfăţişarea ei obişnuită, peste ceva timp a devenit... total impasibilă, liniştită şi fru-moasă. Am stat cu toţii încremeniţi, în tăcere, minute în şir, nu ştiu cât timp, mi-a părut... o veşnicie...

Mai apoi, membrii Guvernului s-au repezit spre ieşire: trebuia să plece la Moscova, la Comitetul Central, unde era adunată toată lumea, aştepta veşti. Au plecat să le comunice vestea, pe care, în taină, cu toţii o aşteptau. Să ne fie iertat, pe toţi îi măcina aceleaşi gânduri, sentimente contradictorii ca şi pe mine: durere, întris-tare şi... eliberare. Toţi, nu vorbesc de Beria, care era unic de felul său, o lepă-dătură, un degenerat şi o stârpitură, s-au agitat, s-au învărtit pe aici zile întregi, străduindu-se să ajute, în acelaşi timp fiind cuprinşi de groază.. Cu ce se va termina, ce va fi, ce se va alege.. . după...

Dar erau la foarte mulţi cu lacrimi sincere. Le-am văzut în ochii lui G.M. Malenkov, N.A. Bulganin, N.S. Hruşciov. În afară de lucrurile comune care îi legaseră de tatăl meu, mai era şi o mare admiraţie pentru fiinţa lui puternică, pentru natura-i înzestrată, complexă. Ea îi atrăgea pe oameni, îi mobiliza, era imposibil să i te împotriveşti. Acest lucru era ştiut şi simţit de mulţi pe pielea lor, chiar şi de acei care nu voiau să recunoască şi care acum se străduiau să se detaşeze de el...

Toţi se împrăştiaseră...

Rămăsese numai acest trup care trebuia, după datină, să mai stea câteva ore, iar în preajmă, în aceeaşi sală: N.A. Bulganin, A.J. Mikoian... şi eu. Se stinseseră mai mult de jumătate şi din lumânări... Au plecat şi medicii...

Bătrâna asistentă medicală, care l-a îngrijit o viaţă pe tatăl meu în spitalul din Kremlin, pe care o cunoşteam personal, strângea, în tăcere, toate lucrurile de pe masa voluminoasă din mijlocul sălii. Era aceeaşi sală, în care de obicei, se organizau marile petreceri într-un cerc restrâns ale Biroului Politic al Comitetului Central. În jurul acestei mese, la prânz sau la cină se hotărau şi se săvârşeau lucruri măreţe. Să vii „ să mănânci” cu tatăl meu, însemna să-ţi rezolvi nişte probleme. Podeaua de aici era aşternută cu un covor colosal, pe lângă pereţi – fotolii, canapele scumpe, iar în colţ, un şemineu (tatălui meu îi plăcea cum în el trosneau lemnele, iarna). Iubea să privească... focul.

În alt colţ: o radiolă (pick-up) şi multe discuri. Avea o colecţie întreagă, foarte frumoasă, de cântece populare georgiene, ruseşti, ucraineşti... Nu recunoştea alt tip de muzică...

Aici, în aceasă cameră şi-a petrecut ultimii 20 de ani din viaţa lui. Acum şi ea se despărţea, îşi lua rămas bun de la stăpân.

Au venit să-şi ia rămas bun şi perso-nalul de serviciu din casa de vacanţă şi garda. Iată cine avea sentimente adevărate şi lacrimi de tristeţe! Bucătarii, şoferii, grădinarii, toţi cei de la dispeceratul de serviciu, măturătorii, menajerele, toţi intrau în linişte, în tăcere, se apropiau de patul unde era depus decedatul şi abia atunci izbucneau în hohote de plâns. Bătrâna asistentă le dădea valeriană, să se liniştească şi ea la rându-i, toată în lacrimi... Numai eu, ca o stană de piatră, nici o picătură să se fi scurs din ochi. Nu puteam nici să plec, stăteam şi priveam, priveam.. .nu puteam să-mi iau ochii, nu eram în stare să mă mişc din loc.

Să-şi ia rămas bun a venit şi Valentina Vasilievna Istomina, Valecika, cum îi spuneam toţi, econoama casei de vacanţă, administratoarea, care lucra aici de mai mult de 18 ani. Nu s-a putut opri din plâns... S-a trântit îm genunchi lângă patul tatălul meu mort, a căzut cu capul pe pieptul lui şi a început să bocească cu glas tare, aşa cum se obişnuieşte în satele noastre vechi, ruseşti... A bocit mult, nimeni n-a împiedicat-o să-şi verse amarul...

Toţi aceşti oameni simpli care l-au servit pe tata ani la rând cu devotament, îl iubeau. În viaţa de zi cu zi tata nu era capricios, avea puţine pretenţii, era simplu, politicos cu personalul auxiliar, putea să ridice vocea numai la şefi, generalii din garda lui sau la comandant. Lucrătorii de rând însă din casele de vacanţă nu se puteau plânge de cruzimea sau de ciu-dăţeniile lui, din contra, de foarte multe ori îi cereau ajutorul şi totdeauna chiar îl primeau, niciodată n-au fost refuzaţi.

Atât Valecika cât şi majoritatea dintre ei au văzut, cunoşteau mult mai multe amănunte despre tatăl meu decât mine, care în ultimii ani locuisem departe de el şi... eram o singuratică. Iar Valecika a cunoscut în jurul acestei mese oameni din toată lumea, pe care i-a servit cu drag şi a avut grijă de buna lor dispoziţie... Ea a auzit aici lucruri interesante, e clar în limita orizontului ei, pe care mi le pove-steşte acum viu, limpede şi cu mult umor. Şi, ca şi toţi cei din personalul de deser-vire, până la ultima ei suflare, ea va rămâne profund convinsă că n-a fost om mai bun pe lume ca tatăl meu. Nu vreau să-i contrazic, să le schimb părerea, nici nu are sens...

Târziu noaptea, aproape spre dimineaţă, au venit să transporte trupul la autopsie. În acel moment am început să tremur din tot corpul, dar... nici o lacrimă, nici o încer-care de plâns... Au adus catafalcul, au pus pe el trupul decedatului. Prima dată mi-am văzut tatăl în pielea goală, un corp încă frumos, nu îmbătrânit, nu scofâlcit şi... m-a străpuns în inimă o durere cumplită, abia atunci am înţeles, am simţit că sunt „carne din carnea lui” şi că a încetat să mai trăiască şi să respire un corp, din care mie mi s-a dăruit viaţa... Iar eu, iată am să mai trăiesc pe pământ... încă.

Toate astea nu poţi să le înţelegi, până nu vezi cu ochii tăi moartea unui părinte. Şi ca să înţelegi, în genere, ce este moartea, trebuie să vezi măcar o singură dată cum sufletul „zboară” şi rămâne numai corpul trecător, pieritor...

Un automobil alb a parcat chiar la uşa vilei de protocol, toţi au ieşit. Şi-au scos şepcile. Stăteam în uşă, cineva mi-a aruncat paltonul pe umeri, tremuram toată. Apoi cineva m-a cuprins de umeri. Era N.A. Bulganin. Maşina şi-a închis uşile şi a plecat... cu tata. Am căzut cu capul în pieptul lui N.A. şi, în sfârşit, m-au podidit lacrimile... Plângea şi el, mă mângăia uşurel pe cap.

Toţi au stat o vreme în pragul uşii, apoi s-au împrăşitiat care încotro. Eu am mers în altă aripă de serviciu a casei, din vecinătate, legată de corpul principal printr-un coridor lung, prin care se aducea mâncarea de la bucătărie. Toţi cei rămaşi, se adunaseră aici: surorile medicale, per-sonalul de serviciu, paza... Şedeau în sufragerie, o sală mare cu buget şi radiou. Iarăşi şi iarăşi se discuta cum s-au întâm-plat toate. M-au impus să îmbuc ceva... „Trebuie să mâncaţi, astăzi este o zi grea şi n-aţi dormit deloc, degrabă veţi pleca la Sala Coloanelor, trebuie să prindeţi putere...” .

Am mâncat puţin, m-am aşezat într-un fotoliu. Era ora 5 dimineaţa. M-am dus în bucătărie. Pe coridor se auzea plânsul în hohote, puternic, al cuiva. Era o asistentă care a efectuat radiografiile tatălui meu. „S-a închis în camera ei şi plânge de ceva timp”, mi-au spus...

Involuntar, toţi cei din sufragerie aşteptau un lucru: curând, la ora şase, pe radiou se va anunţa informaţia pe care noi toţi deja o ştiam...Dar voiam să auzim cu urechile noastre, de parcă fără acest lucru nu puteam să credem celor întâmplate.

Şi iată, în sfârşit, ora 6. Şi... o voce înceată, înceată. Abia atunci toţi au înţeles. Da, e adevărat, s-a întâmplat! Şi iarăşi toţi au început să plângă, femei şi bărbaţi, toţi. Acum în glas... şi-mi era bine, nu eram singură, atâţia oameni îmi sunt alături, plâng împreună cu mine...

Totul era natural şi sincer, nimeni nu-şi demonstra de faţadă durerea sau credinţa. Toţi se cunoaşteau de mult timp. Toţi mă cunoşteau şi pe mine şi faptul că am fost o fiică rea şi faptul că tatăl meu a fost un om rău şi faptul că tatăl meu mă iubea şi eu îl iubeam la rându-mi...