România – China. La 65 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări

România şi China sunt la o mare distanţă una de cealaltă, dar prietenia dintre cele două ţări şi popoare îşi are rădăcinile în trecutul îndepărtat. În secolul al XVII-lea, Nicolae Milescu Spătarul, însărcinat de ţarul Rusiei, ajunge pe pământul Chinei şi, la întoarcere scrie Jurnal de călătorie în China, o adevărată cronică istorică a Chinei imperiale a acelor ani. Urmând Drumul tradiţional al Mătăsii, foarte mulţi comercianţi şi negustori din principatele române au început să aducă diferite mărfuri din China (mirodenii, vase ceramice ş.a). Anul 1880 a marcat practic începutul unei viitoare şi lungi istorii diplomatice.

La 8/20 aprilie 1880, independenţa României a fost notificată prin scrisori adresate de principele Carol şefilor de stat din diverse ţări, inclusiv China. În 1880-1881, au fost primite scrisorile de răspuns prin care partea chineză a recunoscut independenţa şi suveranitatea de stat a României. Primele contacte oficiale româno-chineze au avut loc la Paris, în anul 1880, între Mihail Kogălniceanu şi reprezentantul Chinei în capitala Franţei. La 26 ianuarie 1881, Mihail Kogălniceanu, ministrul plenipotenţiar al României la Paris, îl anunţa pe Vasile Boerescu, ministru al Afacerilor Externe, de primirea, la 13 ianuarie, a răspunsului împăratului Chinei. Scrisoarea i-a fost trimisă lui Mihail Kogălniceanu, din Sankt Petersburg, de către Marchizul Zheng, aflat în misiune pe lângă guvernul Rusiei. Schimbul de scrisori a marcat practic începutul relaţiilor diplomatice dintre China şi România.

Informaţiile despre românii care trăiau în China, în prima jumătate a secolului XX, sunt foarte parcimonioase. Într-o scrisoare trimisă, la 30 ianuarie 1907, din Shanghai, Ministerului Afacerilor Externe din România, cetăţeanul austriac Louis Hoffmann cerea permisiunea de a reprezenta Consulatul General al României în Shanghai. Hoffman nota că fusese managerul unei fabrici timp de mulţi ani şi avusese contacte de afaceri în zonă. În sudul Chinei „relaţiile comerciale sunt în plină dezvoltare”, în special în comerţul cu grâne şi cherestrea. Înfiinţarea unui Consulat Român la Shanghai ar face posibilă înflorirea relaţiilor comerciale. Următorul pas ar fi „stabilirea unei legături navale care să lege porturile japoneze şi chineze de Galaţi”. Încercările lui Hoffman nu au dat însă roade.

Posibilităţile de a dezvolta legături economice cu China şi Japonia au stat şi în atenţia lui Victor Cădere, şeful misiunii româneşti în Siberia şi delegat al Guvernului României. În scrisoarea sa adresată de acesta, pe 26 mai 1920, din Siberia, Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, cerea ca să fie urgent înfiinţată o Legaţie română în Tokyo şi la Beijing, precum şi consulate la Shanghai şi Harbin. Victor Cădere credea că „distribuirea vinurilor, fructelor şi derivatelor puteau fi făcute la preţuri mari; putem chiar preconiza să facem concurenţă uleiului american”. Aşadar, stabilirea unei repre-zentări eficiente a României în Extremul Orient se cerea imperios necesară. Candi-datura lui G. Palade, un binecunoscut industriaş, a fost propusă pentru consulatul din Shanghai şi Neculai Neuwirt, cu o reputaţie la fel de cunoscută în cercurile chinezeşti de afaceri, pentru consulatul din Harbin. La vremea în care statul român era în plin proces de unificare, scrisoarea lui Victor Cădere nu a primit răspunsul aşteptat. România avea alte priorităţi. Zece ani mai târziu, de teamă ca relaţiile chino-japonezo-ruse să nu aibă un efect negativ asupra României, din cauza politicii din Extremul Orient, Aurel Vasiliu, trimisul extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Tokyo, a trimis de la Tokyo, la 18 martie 1930, un raport către Ministerul Afacerilor Externe, în care estima că stabilirea unei Legaţii româneşti în China era inoportună, proiectul fiind menit să stârnească suspiciunile Moscovei. Aşadar, Vasiliu recomanda ca subiectul să fie tratat cu maximă discreţie şi prudenţă, deoarece, „în momentul actual, îmi iau libertatea de a accentua acest fapt, România ar trebui să se abţină de la orice acţiuni pe care, Moscova, în binecunos-cuta-i rea credinţă, le-ar putea interpreta ca pe o provocare. Legaţia din Tokyo trebuie să continue să acţioneze ca un post de observaţie vigilent şi răbdător. […] Acum, mai mult ca niciodată, ar trebui observat că singura politică pe care trebuie să o ducem aici, nu este una a iniţiativelor, ci mai degrabă, una a vigilenţei, în anticiparea oportunităţilor care s-ar putea ivi.”

În ciuda rezervei manifestate de autorităţile române, comunitatea româ-nească din Shanghai a luat iniţiativa de a organiza un Centru Cultural Românesc. Informaţii despre acest cerc pot fi găsite în scrisoarea trimisă pe 20 aprilie 1931 de către Gheorghe Stoicescu, ataşatul cu afaceri al României la Tokyo, lui Constantin Argetoianu, ministru ad-interim al Afacerilor Externe.

Primii paşi au fost făcuţi de timpuriu, în 1928, de către Marcu Iţcovici, născut în Brăila şi care locuia în Shanghai, la 319 Avenue Joffre. La 1 iulie 1930, Iţcovici a adresat o nouă scrisoare Legaţiei române din Tokyo, arătând că „mai mulţi români care locuiesc în Shanghai au luat iniţiativa de a înfiinţa în acel oraş un Centru Cultural Românesc numit „Eminescu”, cu scopul de a facilita românilor ce locuiesc în China să se strângă ca să citească cărţi şi ziare româneşti.” Pe 20 august 1930, Iţcovici l-a informat pe Gheorghe Stoicescu că „unii membri se opun cercului care se numeşte „Cercul Cultural Român Eminescu”, deoarece nu se consideră atât de bine-educaţi, şi ar opta pentru „Cercul Românesc” din Shanghai, care ar include şi o secţie culturală”. Cercul a fost înfiinţat în noiembrie 1930. Pe 8 noiembrie, preşedintele „Cercului Românesc” din Shanghai, Lahminovici Pincus, îi scria lui Gheorghe Stoicescu pentru a-şi exprima gratitudinea. A inclus în scrisoarea sa şi o parte din articolele statutului Cercului, pentru a fi agreate. Diplomatul român la Tokyo a catalogat iniţiativa membrilor „Cercului Românesc” din Shanghai drept lăudabilă ”cu toate că, deşi departe de casă, şi fără nici un reprezentant oficial în China, capabil să apere interesele ro-mânilor, care sunt destul de numeroşi, au dat naştere acestui proiect de a se întâlni ocazional şi de a citi cărţi şi ziare ro-mâneşti, ca să nu-şi uite limba maternă. În acest scop, Cercul s-a adresat direct librăriei Alcalay, iar librăria le-a trimis o ladă cu cărţi prin oficialii acestei legaţii, cărţile le-au fost deja trimise”. În continuare, Gheorghe Stoicescu nota că „oraşul Shanghai este cel mai important centru de propagandă, de unde orga-nizaţiile comuniste ruse şi chineze îşi desfăşoară activitatea în ţări din lumea întreagă, prin cetăţenii fiecărei ţări.” Aşadar, activitatea membrilor acestui cerc era ţinută sub supraveghere atentă, pentru a se stabili dacă proiectul se născuse din „dragoste reală faţă de ţară”, sau servea drept paravan pentru alte acţiuni sub-versive.

Izbucnirea operaţiunilor militare între China şi Japonia a pus în pericol viaţa românilor din comunităţile de străini din Shanghai. În telegrama sa din 20 august 1937, Gheorghe Stoicescu îl anunţa pe ministrul Afacerilor Externe că îi rugase pe consulii Marii Britanii şi Franţei să ia sub protecţia lor pe românii din comunităţile româneşti din Shanghai şi să-i evacueze în caz de nevoie.

La 18 octombrie 1939, s-au stabilit relaţii diplomatice între România şi Republica China. Acestea au fost între-rupte la 10 iulie 1941, ca urmare a recunoaşterii de către guvernul român a guvernului de la Nanjing, format din elemente pro-japoneze. Români au fost însă de partea poporului chinez în lupta lor împotriva invaziei japoneze. În 1939 mai mulţi români s-au alăturat altor voluntari europeni care au ajuns în China pentru a susţine armata populară chineză. Printre ei, doctorii David Iancu, Bucur Clejan şi soţia acestuia. Ei au lucrat în spitalele din provinciile Guanxi, Yunnan şi Hunan pentru tratarea militarilor români răniţi în război. Ulterior, au fost transferaţi în provincia Chongquing. Mai târziu, soţia doctorului Clejan avea să moară în provincia Yunnan, în1943, din cauza febrei galbene.

Micile comunităţi de români din Shanghai continuau să activeze pentru a dezvolta noi structuri capabile să le crească coeziunea. Aşadar, la 4 februarie 1940, a fost ţinută o adunare extraordinară a membrilor Asociaţiei Românilor ce trăiesc în China, la Shanghai. Au participat la adunare 41 de membri. Gheorghe Paraschivescu, ministrul plenipotenţiar al României în Japonia, a fost ales preşedinte onorific al Asociaţiei. Comitetul de conducere îl includea şi pe Mihai Duca, preşedinte, Gheorghe Cecan, secretar, şi Dumitru Ştefănescu, casier. S-a decis creearea unui fond al Casei Naţionale Române, şi a fost adunată o sumă iniţială de 203 USD, aşa cum s-a indicat în lista de subscripţie deschisă în acest scop.

Pe 27 aprilie 1941, a fost înfiinţată Camera de Comerţ a României în Extremul Orient. Scopul ei principal era „să dezvolte relaţiile comerciale dintre ţară şi Extremul Orient”. „Camera de Comerţ va discuta exclusiv subiecte ce ţin de relaţiile comerciale şi industriale.” Membrii Camerei se împărţeau în trei categorii: activi, corespondenţi şi membri onorifici. Membrii activi includeau companiile de comerţ româneşti şi chinezeşti. Companiile străine interesate în dezvoltarea relaţiilor comerciale cu România urmau să fie membri corespondenţi. Persoanele ce doreau să ia iniţiativă în beneficiul Camerei Române de Comerţ şi scopurilor ei, urmau să devină membri onorifici. Camera avea un preşedinte şi un consiliu. Pe 6 mai 1941, Preşedintele Camerei de Comerţ a României în Extremul Orient, Mihail Duca şi Gheorghe Cecan, în cali-tatea sa de secretar, au trimis o scrisoare de felicitare Generalului Gheorghe Băgulescu, cu ocazia numirii sale ca ministru al României în Japonia, Manciuria şi China. În cele din urmă, pe 8 octombrie 1941, printr-un decret emis de Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Externe, a fost înfiinţat în Shanghai un Consulat onorific al României. Bao Jinguo a fost numit consul onorific.

La data de 5 octombrie 1949 România a stabilit relaţii diplomatice, la rang de ambasadă cu Republica Populară Chineză, ţara noastră fiind a treia ţară a lumii (după URSS şi Bulgaria) care a recunoscut R.P. Chineză (1 octombrie 1049). De atunci, cele două state menţin în permanenţă relaţii de colaborare amicale. Guvernele României, de-a lungul timpului, au susţinut principiul existenţei unei singure Chine şi nu au întreţinut relaţii oficiale cu Taiwanul.

În octombrie 1971, în cadrul celei de-a 26-a Adunări Generale a Naţiunilor Unite, România, în calitate de stat membru, a votat pentru rezoluţia de restabilire a drepturilor legitime ale R.P. Chineze la Organizaţia Naţiunilor Unite. De atunci, cele două state colaborează optim în cadrul ONU dar şi în alte instituţii internaţionale. Cele două ţări s-au sprijinit reciproc în promovarea unor iniţiative, precum şi în numirea unor reprezentanţi în diferite posturi ale organismelor şi orga-nizaţiilor internaţionale. România a propus susţinerea reciprocă privind candidatura Chinei la ECOSOC / Consiliul Economic şi Social al ONU, Consiliul Drepturilor Omului şi CEX UNESCO în 2013, urmând ca şi ţara noastră să fie susţinută de China la ECOSOC/ Consiliul Economic şi Social al ONU pentru alegerile din 2016. De asemenea, România a reiterat solicitarea pentru sprijinul valoros al Chinei în obţinerea unui loc de membru neper-manent în Consiliul de Securitate al ONU la alegerile care vor avea loc în 2019, la New York.

România doreşte să fie un participant activ în dialogul Chinei cu Uniunea Europeană şi susţine avansarea nego-cierilor pe Acordul de Parteneriat şi Cooperare. Summit-ul UE-China din sep-tembrie 2012 a fost un moment important în dezvoltarea dialogului şi cooperării pe multe paliere. Au fost abordate cu pragmatism şi disponibilitate de ambele părţi, aspecte atât economice, cât şi sociale, cum ar fi: comerţul bilateral şi invesiţiile, urbanizarea, cooperarea în energie, schimbările climatice, inovaţia în ştiinţă şi tehnologie, precum şi dialogul „people to people”, drepturile omului, anul dialogului intercultural.

România susţine ferm consolidarea parteneriatului strategic UE-China, funda-mentat în primul rând pe întrepătrunderea strânsă a intereselor noastre pe multiple planuri la nivel global, dar şi ca factor cheie în promovarea păcii, stabilităţii şi securităţii internaţionale. Guvernul României, oricare ar fi el, trebuie să utilizeze potenţialul politic şi economic din relaţia specială a României cu China în procesul de apropiere al R.P. Chineze de UE.

Dialogul strategic dintre UE şi China completează inventarul instrumentelor pe care trebuie să le utilizăm mai intens în dialogul bilateral româno-chinez. Noua formulă de dialog şi cooperare lansată de China prin Forumul China-Europa Centrală şi de Est este deosebit de impor-tantă pentru România, în primul rând. Iar faptul că ţara noastră a găzduit la Bucureşti în 2013, cea de-a treia ediţie a Forumului, la care au participat 16 şefi de guvern din această zonă a Europei, când au avut fructuoase convorbiri cu premierul chinez Li Queqong, inseamnă un moment extrem de important pentru viitoarele cooperări bilaterale şi un pas decisiv spre re-construcţia unei relaţii economice adu-cătoare de reale beneficii pentru ambele părţi.

Caracterul special al relaţiei dintre Romînia şi R.P. Chineză este dat de cel puţin două aspecte. În primul rînd, se bazează pe respect, înţelegere reciprocă şi o profundă prietenie şi în al doilea rând, pe faptul că, în prezent, China este principalul partener economic al României în Asia. Parteneriatul bilateral este sprijinit pe trei piloni centrali: dialogul politic la nivel înalt, cooperarea economică şi relaţiile inter-umane.

Relaţia cu China este una dintre priorităţile de politică externă ale Guvernului, aşa cum apare în Programul de guvernare 2013-2016. Există, de asemenea, intenţia exprimată deja de Primul Ministru al României de a extinde şi aprofunda Parteneriatul Amplu de prieteniei şi Cooperare cu R.P. Chineză, asumat prin declaraţia comună a celor două state, în iunie 2004, cu prilejiul vizitei de stat în România a preşedintelui Hu Jintao.

Pentru a da o mai mare coerenţă şi consistenţă relaţiilor bilaterale şi pentru a actualiza cadrul juridic al acestora, având în vedere integrarea României în Uniunea Europeană, în iunie 2002, la Beijing, a fost semnat „Protocolul între Guvernul României şi Guvernul Republicii Populare Chineze privind inventarierea tratatelor bilaterale încheiate la nivel de stst şi interguvernamental, în perioada 1949-1989”.

În luna septembrie 2014, Primul Ministru al României, dl. Victor Ponta a avut o vizită de succes în China, cu acest prilej având loc întâlniri, atât cu Primul Ministru chinez, dl. Li Keqiang, cât şi cu preşedintele R.P. Chineză, dl. Xi Jinping. Acesta a vizitat România, în octombrie 2009, în calitate de vicepreşedinte, cu ocazia marcării a 60 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre cele două tări.

Pe scurt, vizitele reciproce la nivel înalt s-au deşfăşurat astfel:

La nivel de Preşedinte:

Preşedintele R.P. Chineze în România: 2004.

Preşedintele României în China: 2008

La nivelul Primului Ministru:

Primul Ministru al R.P. Chineze în România: 1994, 2013.

Primul Ministru al României în R.P. Chineză: 1995, 2002, 2003, 2004, 2011, 2013, 2014.

La nivelul Ministrului de Externe:

Ministrul de Externe chinez în România: 1991, 2002.

Ministrul de Externe român în R.P. Chineză: 1990, 1993, 1999, 2005, 2008, 2009, 2011, 2012.

Convorbirile politice la nivel înalt, ca modalitate predilectă practicată de China pentru promovarea relaţiilor bilaterale, sunt frecvente, favorizând, mai ales în ultima perioadă, dezvoltarea substanţială a cooperării economice, situată în prezent la un nivel inferior celei din relaţiile Chinei cu alte state din regiunea de apartenenţă a României.

Dezvoltarea şi diversificarea dialo-gului politic bilateral, la toate nivelurile şi în toate domeniile, este dovedit şi de schimbul consistent de delegaţii între cele două ţări, peste 100 anual, care asigură o comunicare constantă între Bucureşti şi Beijing.

Diplomaţii români şi chinezi s-au aflat tot timpul în fruntea eforturilor de a dezvolta această veche şi frumoasă prietenie. Ambasadorul R.P. Chineze în România, doamna Huo Yuzhen şi-a pre-zentat scrisorile de acreditare la 19 decembrie 2011, iar ambasadorul României, domnul Dorin Costea la 1 martie 2012. Cei doi diplomaţi au o activitate bogată şi stimulează cooperarea dintre cele două ţări atât la nivel guvernamental, cât şi la nivelul societăţii civile.

România este percepută drept „prieten statornic” al Chinei, în condiţiile unor fluctuaţii ale relaţiilor sale cu alte state. România susţine consecvent „interesele fundamentale” (core interests) ale Chinei – în primul rând recunoaşterea Chinei şi a integrităţii sale teritoriale – şi abordează prin dialog constructiv aspecte pe care partea chineză le consideră „sensibile” (ex. Drepturile omului, reforme, politică in-ternă, ş.a) în relaţiile cu statele membre UE şi în cadrul parteneriatului strategic UE - China.

Prietenia tradiţională dintre cele două ţări şi popoare este o bogăţie comună. Aceasta trebuie „cunoscută, moştenită, dezvoltată şi transmisă din generaţie în generaţie”, aşa cum, frumos, se exprima Asociaţia de Prietenie Chinezo-Română într-un document dedicat aniversării a 65 de ani de relaţii diplomatice între cele două ţări.