Rusia şi proiectul teritoriului în extensie
Cineva afirma că istoria e propriul nostru duşman, devenit personaj şi nu neapărat pozitiv. Iar acest personaj revine, de cele mai multe ori în mod ciclic, cu un alt proiect ori formulă de schimbare a unei părţi de lume, spre a da naştere unui alt nomos al planetei, unei noi ordini spaţiale. În acest sens, orice tensiune ori conflict, îndeosebi armat, între părţi, de regulă state, se constituie într-un război al redefinirii marilor spaţii, al refacerii fostelor imperii, al instaurării unui alt tip de spaţiu în extensie, paradigmă în numele căreia s-au întâmplat toate nenorocirile din perioada celui de Al Doilea Război Mondial.
Astăzi, în contextul expansiunii tehno-logiilor avansate şi al profundelor trans-formări globale, marile puteri ale lumii ar trebui să gândească planetar, spre a identifica soluţii şi căi de îmbunătăţire a vieţii oamenilor, indiferent de geografie şi cultură, dar, din nefericire, situaţia se prezintă altfel, după criterii şi interese partizane.
Noţiunile cheie de pace, prosperitate, concordie, educaţie, sănătate sunt deva-lorizate cu bună ştiinţă, înregistrându-se o resemnare condamnabilă a europenilor şi nu numai, o pasivitate inexplicabilă a factorilor de decizie din UE şi SUA, dar, ceea ce este tragic, o profanare a valorilor trecutului, a tradiţiilor, a sacrului.
Astăzi, lupta pentru resurse, îndeosebi cele energetice, logica supremaţiei eco-nomice şi financiare, mai ales a celei informaţionale, incită şi excită marile puteri în impulsul lor de a-şi „revărsa” forţa dincolo de frontierele stabilite, de a trasa altele, de a cuceri ieşirea la mare şi de a se desprinde de uscat, perceput ca un obstacol natural în faţa libertăţii oferite de mări şi oceane.
Este şi cazul Rusiei în actuala con-fruntare cu Ucraina, văzută la Moscova ca o barieră teritorială în tentativa de a stabili o nouă ordine zonală, un alt regim al suveranităţii absolute a unui spaţiu câştigat facil şi anexat imediat celui rusesc. Este vorba de „cazul Crimeea”, parte a teri-toriului ucrainean, devenită o nouă formă de organizare politică, economică şi so-cială, ce transcende graniţele naţionale, spre a se circumscrie unui alt stat, o „desfacere” a relaţiei între suveranitate şi teritorialitate şi putere statală, cum spune J.G. Ruggie.
Există voci, şi nu puţine, care spun că regimul de la Moscova, prin preşedintele Putin, urmăreşte refacerea fostei URSS, pe alte coordonate şi principii, spre a recâştiga statutul de mare putere, când alţi actori, extrem de redutabili, au apărut pe scena politicii mondiale, cum sunt China, Brazilia, India, ţările sud-est-asiatice.
În virtutea acestui program, extrem de bine elaborat, de recucerire a poziţiilor Rusiei de dinainte de 1989, profitând şi de apatia şi inconsecvenţa UE, cu precădere a Germaniei, liderii de la Kremlin joacă în continuare pe cartea intervenţiei în acele teritorii care le asigură o supremaţie zonală: prezenţa Armatei a 14-a în Transnistria, a arsenalului naval din Odessa, a con-ductelor de transport al gazului aflate în Ucraina, a deţinerii unor bănci, implicit a unui capital financiar substanţial pe teritoriul unor state vecine, cândva aparţinând fostei Uniuni Sovietice.
Se pune întrebarea dacă Vladimir Putin va continua în tentativa de anexare la Rusia a zonei miniere din Estul Ucrainei, cea care cuprinde regiunile Doneţk şi Lugansk, dar şi a Transnistriei şi a Găgăuziei, perturbând astfel procesul de aderare la UE a Republicii Moldova. Scepticii sunt de părere că ruşii au în plan stăpânirea teritoriului din vecinătatea gurilor Dunării şi că federalizarea Ucrainei se va realiza, mai devreme sau mai târziu. În plus, se urmăreşte securizarea con-ductelor de transport a gazului rusesc, instalaţii cu indice ridicat de importanţă strategică, ce nu vor fi lăsate sub admi-nistrarea ucrainenilor.
În schimb, alţi comentatori, mult mai pragmatici în interpretarea geopoliticii, consideră că recentul plan al lui Petro Poroşenko, ce vizează încetarea unilaterală a focului în estul ţării, în care sunt implicate miliţiile proruse şi armata ucra-ineană, se constituie în cel dintâi pas al reglementării situaţiei din Ucraina, pe fondul înăspririi sancţiunilor generale anunţate atât de UE, cât şi de SUA. Depinde însă, într-o măsură considerabilă, de felul în care se va stinge problema gazului rusesc pentru Ucraina, dacă preţul de 385 de dolari pe mia de metri cubi de gaze va fi acceptat de către aceasta, dar mai ales de poziţia UE, cea care continuă să se implice aproape falimentar în acest subiect, alimentând ambiţiile de indepen-denţă energetică ale liderilor de la Kiev, fără a oferi soluţii concrete şi de durată.
În acelaşi timp, a acorda credit deplin afirmaţiilor lui Putin pare, în aceste circumstanţe politice, un risc asumat: „Eu cred că propunerile noastre sunt mai mult decât ca între parteneri, fiind destinate să sprijine economia ucraineană într-un moment dificil pentru ea”.
Chestiune de opţiune. Şi nu numai.
