Vizita Regelui Carol I al României în Rusia (iulie 1898) și îmbunătățirea relațiilor româno-ruse
Relațiile româno-ruse cunoscuseră o pronunțată răceală după încheierea războiului ruso-româno-otoman din 1877-1878, când, prin Tratatul de Pace de la Berlin (1/13 iulie 1878), România era nevoită să cedeze sudul Basarabiei către puternicul vecin de la Răsărit. Această pretenție se va concretiza în cursul lunii septembrie 1878 prin retragerea admi-nistrației românești și instalarea noilor autorități rusești. Dacă la acestea mai adăugăm atitudinea potrivnică a Rusiei față de stabilirea unei granițe favorabile nouă în sudul Dobrogei și transformarea Principatului Bulgariei într-un veritabil protectorat rusesc, reușim să înțelegem orientarea Domnitorului Carol I și a cercurilor politice guvernante spre un sistem de alianțe care să garanteze în viitor integritatea teritorială a României față de potențiale tentative de agresiune. Acest sistem de alianțe era cel al Puterilor Centrale (este vorba despre semnarea Tratatului germano-austro-ungar în 1879, la care se va alătura Italia, constituindu-se primul bloc politico-militar cunoscut sub numele de Tripla Alianță) și care avea un caractersecret și defensiv. Prin urmare, poziția externă a României se va consolida prin semnarea Tratatului cu Austro-Ungaria (30 octombrie 1883), la care vor adera, imediat, Germania, iar mai târziu, Italia.
Neîncrederea cercurilor guvernante de la București și, îndeosebi, persistența suspiciunilor Regelui Carol I în ceea ce privește bunele intenții și politica Rusiei țariste de menținere a statu-quo-ului în Balcani sunt cei doi factori care vor contribui la menținerea unei situații de încordare la nivelul relațiilor București-Sankt Petersburg, care se va menține timp de aproape două decenii.
O primă etapă menită să ducă la destinderea situației și la o sensibilă îmbunătățire a relațiilor româno-ruse avea să se înregistreze odată cu acceptarea de către Regele Carol I a invitației Țarului Nicolae al II-lea de a întreprinde o vizită în Rusia, cu atât mai mult cu cât se împlineau 20 de ani de la colaborarea armatelor româno-ruse la sud de Dunăre, pe frontul de la Plevna.
În ceea ce privește contextul în care s-a petrecut această vizită, trebuie remarcat că Rusia încheiase o alianță politico-militară cu Franța (în 1892), concomitent cu înregistrarea unor schimbări survenite la nivelul politicii în Peninsula Balcanică. Pe de o parte, se putea observa că după unificarea Bulgariei cu Rumelia orientală (1885) și desfășurarea războiului sârbo-bulgar încheiat cu pacea de la București (1886), influența rusă în Bulgaria scădea îngrijorător. Pe de altă parte însă, diplo-mația de la Petersburg înregistra noi succese în a recâștiga amiciția Serbiei, în timp ce Austro-Ungaria câștiga teren în Bulgaria, dar își pierdea influența în Serbia.
Înțelegerea ruso-austro-ungară (din 1897) în ceea ce privește menținerea statu-quo-ului în Balcani constituia, totodată, garanția asigurării păcii în această zonă. La București, aceste evenimente erau urmărite cu mare atenție, mai ales că relațiile româno-austro-ungare lăsau de dorit, atât din punct de vedere politic, anume necesitatea respectării drepturilor româ-nilor de pe cuprinsul monarhiei dualiste, cât și din punct de vedere economic, ”războiul vamal” (1886-1893) dintre cele două state periclitând serios resursele noastre financiare, maghiarii tinzând spre o tot mai largă autonomie. Pe linia unei tot mai vizibile indiferențe a politicii germane față de cerințele aliaților de la București, beneficiile pe termen lung ale Tratatului începeau să pălească în fața eforturilor franco-ruse de a-și consolida alianța prin atragerea de noi state, inclusiv România. Constantin C. Bacalbașa, într-un editorial al ziarului ”Adevărul”, analizând situația externă și relațiile între Marile Puteri ajungea la concluzia că: ”Țara noastră e prea mică pentru ca să-și poată permite luxul unor animozități seculare, mai ales atunci când în jurul ei dușmanii cei mari se împacă, găsesc punctele de contact și se înțeleg asupra viitoarelor combinațiuni politice”[1]. Cât privește rolul României, același jurnalist observa: ”Astăzi România a devenit un factor de valoare, o putere militară, de care Europa ține socoteală, al căreia concurs îl solicită și tripla (Germania, Austro-Ungaria, Italia – n.n., S.L.D.) și dubla alianță (Franța și Rusia – n.n., S.L.D.), cu aceeași solicitudine; România nu mai este slăbănoaga și sfiicioasa de până ieri, conștiința ei s-a deșteptat deodată cu renașterea puterilor sale. De acum România trebuie să se gândească la garantarea viitorului ei”[2].
În acest context geopolitic destul de complicat, avea să se manifeste înțelep-ciunea Regelui Carol I și a guvernanților în ceea ce privește politica noastră externă, care nu excludea, în ciuda neînțelegerilor și asperităților din trecut, posibilitatea și disponibilitatea unei apropieri între București și Sankt Petersburg, cu perspectiva ameliorării relațiilor româno-ruse. În acest sens, Regele României consemna: ”Privesc situația din Austria cu mare îngrijorare; fără federalism cu greu va fi posibil să iasă din dificultate. Deocamdată câștigă ungurii. Relațiile noastre cu ei se înrăutățesc din nefericire pe zi ce trece; cu atât mai mult se apropie de noi Rusia”[3].
Din punctul de vedere al situației politice interne, perspectiva vizitei regale în Rusia ațâțase spiritele în rândurile opoziției conservatoare, mai ales în ceea ce privește suita lui Carol I, din care urma a face parte și premierul liberal Dimitrie Alexandru Sturdza, cunoscut pentru opiniile sale rusofobe, exprimate de altfel și în scris, prin apariția unei broșuri publicate nu cu multă vreme în urmă[4] și cunoscută în cercurile diplomatice de la Petersburg. Paradoxul era acela că un asemenea eveniment avea loc în timpul unei guvernări liberale și nu conservatoare, liderii conservatorii fiind, de multe ori, acuzați de adversarii lor politici de ruso-filie. Reprezentantul Rusiei la București, Fonton, nota în acest sens că: ”prietenia cu Rusia este considerată a fi apanajul lor exclusiv (al conservatorilor – n.n., S.L.D.)”, iar în ce-l privește pe premierul Sturdza, acesta nu rata nicio ocazie ”pentru a-și demonstra zelul său deosebit pentru satisfacerea solicitărilor noastre și pentru instaurarea celor mai amicale relații cu Rusia. Nu se poate ști dacă el este condus de sentimente sincere, totuși este evident faptul că el conștientizează cât de importantă este pentru România obținerea încrederii și bunăvoinței Rusiei”[5].
La 13 iulie 1898, Regele Carol I, însoțit de Prințul moștenitor Ferdinand, de primul ministru D.A. Sturdza și o suită compusă mai ales din militari, pleca din Sinaia spre Varșovia, prima oprire programată după trecerea graniței, unde avea să poposească o zi. Aici avea să fie întâmpinat de Prințul Imeritinski, o mai veche cunoștință a lui Carol I din războiul din 1877, când fusese numit Șef al Marelui Stat Major și care acum îndeplinea funcția de guvernator al Varșoviei[6]. După aceea, suita regală se va îndrepta spre Vilnius și Peterhof, în această ultimă locație fiind întâmpinat cu căldură la gară de Țarul Nicolae al II-lea, Marele Duce Mihail și alte oficialități[7]. Regele Carol I și Prințul moștenitor aveau să asiste la trecerea în revistă trupelor, la Tzarskoe-Selo, unde se vor rosti și câteva discursuri. Regele României va susține un discurs care nu va trece neobservat, afirmând că: ”Armata mea a fost mândră să lupte alături de o armată ce posedă cele mai înalte calități militare; ea n-a uitat niciodată con-fraternitatea de arme și se asociază cu toate sentimentele mele, precum și urărilor călduroase ce fac pentru viteaza armată imperială, pentru iluștrii săi șefi și mai înainte de toate pentru prețioasa sănătate și o lungă și glorioasă domnie a Majestății Voastre”[8].
De pe malurile Nevei suita regală avea să se îmbarce pe yahtul imperial Alexandria cu direcția Sankt Petersburg, unde va depune două coroane din argint, formate din două ramuri de frunze de lauri aurite, la mormintele țarilor Alexandru al II-lea și Alexandru al III-lea și o coroană la mormântul Marelui Duce Nicolae[9].La rândul său va fi răsplătit cu onoarea de a comanda Regimentul nr. 18 Vologda, care se remarcase în luptele de la Plevna. Următoarea destinație era Moscova, unde ajunge la 20 iulie, întâmpinat fiind de Marele Duce Sergiu. Aici Carol I va vizita Kremlinul și va avea o întrevedere cu Mitropolitul Paladie[10]. Ultima destinație a delegației regale va fi Kievul (24 iulie), unde se va întâlni cu generalul Dragomirov[11], după care va urma reîntoarcerea în țară (la 26 iulie era la Sinaia). Carol I se va declara mulțumit și satisfăcut de primirea cordială și distincția cu care a fost tratat[12]. Consilierul Legației ruse la București consemna faptul că: ”eliberându-se de disconfortul creat de atitudinea distantă față de domnia sa a Casei Imperiale Ruse și asigurându-se de bunăvoința Împăratului, Regele Carol I și-a consolidat și mai mult poziția în țară…”[13].
Potrivit diplomatului rus, ecourile în presa românească a vizitei regale în Rusia erau mai mult decât pozitive, evenimentul fiind salutat cu bucurie nedisimulată. Cât privește semnificațiile, unii credeau că reprezintă ”o consecință directă a bunelor relații instaurate în ultimii ani și a înțelegerii încheiate între Rusia și Austria în chestiunile balcanice”, în timp ce alții vedeau chiar ”o schimbare radicală a direcției politicii externe a României, dezamăgită de prietenia cu Austria și Germania, care nu au făcut absolut nimic până acum pentru ușurarea situației românilor din Ungaria și Macedonia”. Același diplomat atrăgea atenția supe-riorilor săi că: ”nu poate fi trecut cu vederea modul înțelept de acțiune a regelui în această acțiune, care, chiar de la început, înțelegând toată zădărnicia lamentărilor pentru pierderea Basarabiei, dezaprobă cu fermitate orice agitație, reușind să le trezească românilor interesul pentru Dobrogea și să le canalizeze activitatea în direcția acestei regiuni noi și bogate”[14].
Pe de altă parte, ministrul pleni-potențiar al Austro-Ungariei la București, Aehrenthal, întocmea și el o analiză a rezultatelor vizitei regale în Rusia, prezentată de presa românească drept un ”turneu triumfal”, remarcând faptul că Regele Carol I este nu numai extrem de încântat, dar chiar avea ”toate motivele să-și spună că după stabilirea unor relații de încredere cu Rusia, România va avea o poziție mai bună în eventualele complicații ce vor surveni în Orient decât dacă ar fi rămas doar un satelit al Triplei Alianțe”[15].
Așa cum se poate observa, printr-o politică înțeleaptă a guvernanților, vizita Regelui Carol I în Rusia, dincolo de satisfacțiile personale, se va constitui într-o primă etapă pe drumul reconcilierii româno-ruse, calea deschisă acum fiind cultivată în perioada următoare prin conferirea monarhului României a titlului de mareșal al armatei ruse (1912), prin vizita întreprinsă de Țarul Nicolae al II-lea la Constanța (iulie 1914) și, în final, prin semnarea convenției Sazonov-Diamandi (septembrie 1914).
[1] ”Adevărul”, anul XI, nr. 3231, 15 iulie 1898, p. 1.
[2] Ibidem, nr. 3237 , 21 iulie 1898, p. 1.
[3] Apud Sorin Cristescu, Carol I și politica României (1878-1912), București, Editura Paideia, 2007, p. 184.
[4] D.A. Sturdza, Europa, Rusia și România. Studiu etnic și politic, București, Socec, 1890; o analiză a ideilor exprimate de Sturdza se regăsește în lucrarea semnată de Mihaela Damean, Personalitatea omului politic Dimitrie A. Sturdza, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2012, pp. 118-119.
[5] Rapoarte diplomatice ruse din România (1888-1898), editori: Flavius Solomon, Adrian-Bogdan Ceobanu, Andrei Cușco, Grigorii Șkundin, Iași, Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, 2014, p. 428.
[6] ”Epoca”, seria a II-a, anul IV, nr. 813, 14 iulie 1898, p. 2.
[7] General G.P. Georgescu, Amintiri din cei 7 ani ca adjutant pe lângă Regele Carol I, în volumul Din viața Regelui Carol I. Mărturii contimporane și documente inedite culese de Alexandru Tzigara-Samrcaș, București, 1939, p. 82.
[8] ”Epoca”, seria a II-a, anul IV, nr. 820, 23 iulie 1898, p. 2.
[9] ”Adevărul”, anul XI, nr. 3230, 14 iulie 1898, p. 3-4 și nr. 3235, 19 iulie 1898, p. 4.
[10] ”Epoca”, seria a II-a, anul IV, nr. 822, 25 iulie 1898, p. 2.
[11] Ibidem, nr. 823, 26 iulie 1898, p. 2.
[12] Rapoarte diplomatice ruse…, pp. 436-437.
[13] Ibidem, p. 446.
[14] Ibidem, p. 432.
[15] Regele Carol I în rapoartele diplomatice austro-ungare, 1877-1914, vol. II (1896-1908), studiu introductiv, traducerea, adaptarea și notele Sorin Cristescu, București, Editura Paideia, 2014, pp. 113-114.
